De la o vreme eram un punct...

luni, 16 decembrie 2013

Un teanc de plicuri (proză scurtă umoristică)

         Două lucruri trebuie spuse despre moş Panaite Scrirulescu. În primul rând, este un om indecis. Din proprie iniţiativă nu face mai nimic, aşteaptă să-l îndrume cineva. Aşa se face că mereu îi spunea soţia ce să facă. El doar întreba:
            - Şi ce mă sfătuiieşti dumniata?
            Iar ea îl îndruma cum şi în ce fel. Problema e că soţia a murit iar acum moş Panaite zace toată ziua în pat şi consumă pensia. Noroc cu fiica sa, Trebina, care îi ţine casa, că altfel... Al doilea lucru ce trebuie spus despre moş Panaite este că are talent la poezie. Vecinul Tache, de la scara doi, mai găsea şi pe vremea răposatei din când în când câte un concurs şi îl împungea:
            - Hai, mă, Panaite, trimite şi tu poeziile alea!
            Moşul nostru tresărea parcă apucat de o idee genială, se ducea la poştă, cumpăra plicuri, timbre şi se înfăţişa cu ele acasă. Când îl vedea, soţia se răstea la el:
            - Ce-i cu alea? Iar te-ai apucat de poezii? Dă-le la boală! Să te doară capul!
            - Ce mă sfătuiieşti dumniata? întreba moş Panaite.
            - Aruncă-le! Dă-le foc!
            Se uita omul la plicuri, îi cam era nu ştiu cum de banii daţi, şi le băga într-un sertar. Aşa se face că a adunat moş Panaite un teanc de plicuri şi câteva zeci de timbre, poate sute. Ei, dar soţia a murit, cum am spus, şi iată că vecinul Tache a găsit un nou concurs. Cum nu mai este cine să-l oprească, bătrânul ia teancul de plicuri şi timbre şi porneşte spre poştă. Intră moş Panaite în oficiul poştal şi dă cu ochii şi urechile de o cucoană cu părul vâlvoi, cu fruntea încruntată, vorbind la telefon şi gesticulând. Se apropie omul timid şi întinde plicul, pe care îl pregătise de acasă.
            - Da, fată, şi se uită la fundul ei zici că-i televizor. Dup-aia mai vine să-mi spună una-alta. Du-te la Săndica! Ce-mi spui mie? (Aici moş Panaite ezită, trage plicul şi se uită în jur. Femeia îi smulge plicul din mână.) Nu e bine! Aţi pus prea puţine timbre! Trebuie cinci lei!
            - Şi ce mă sfătuiiţi dumniavoastră?
            - Nu ştiu, domnle, e plicul dumitale!
            Moş Panaite se uită nedumerit în jur. Femeia îşi continuă conversaţia. Ridică omul din umeri, aruncă plicul în coşul de gunoi, scoate teancul şi se apucă să meşterească alt colet.
            - Nu e bine! Aţi pus prea multe timbre! Aţi pus şase lei! V-am spus că trebuie cinci!
            - Şi ce mă sfătuiiţi dumniavoastră?
            - Nu ştiu, domnle, e plicul dumitale!
            Moş Panaite se uită nedumerit în jur. Femeia îşi continuă conversaţia. Ridică omul din umeri, aruncă plicul la coş şi se întoarce la teancul său.
            - Nu e bine! Nu aţi scris expeditorul! Dacă nu ajunge, unde se întoarce?
            - Şi ce mă sfătuiiţi dumniavoastră?
            - Nu ştiu, domnle, e plicul dumitale!
            Moş Panaite se uită nedumerit în jur. Femeia îşi continuă conversaţia. Ridică omul din umeri, aruncă plicul la coş şi se întoarce la teanc.
            - Nu e bine! Aţi lipit timbrele invers! Cum să văd câte sunt? Să-mi sucesc gâtul?
            - Şi ce mă sfătuiiţi dumniavoastră?
            - Nu ştiu, domnle, e plicul dumitale!
            Moş Panaite se uită nedumerit în jur. Femeia îşi continuă conversaţia. Ridică omul din umeri, aruncă plicul la coş şi se întoarce la singurul care mai rămăsese din tot teancul său gros. Din spate se aude glasul femeii:
            - Da ce-ţi trebuie, bre, concurs de poezie la vârsta matale? Du-te, bre, acasă, nu mai umbla pe drumuri!
            Se uită moş Panaite speriat în jur, priveşte plicul, îl ia cu putere şi îl aruncă la coş cu tot cu poezii. Mai priveşte o dată în jur şi cum nimeni nu îl bagă în seamă, porneşte spre casă fără grabă.
            - Lua-te-ar moartea! bolboroseşte femeia. Mergi sănătos, bre!

            - Şi dumniavoastră!

luni, 2 decembrie 2013

Blestemul Sfântului Pantelimon - proză publicată în revista „Fereastra”, Mizil



Blestemul Sfântului Pantelimon

            Anul acesta, de Sfântul Pantelimon, am să mă înec. Toţi fraţii mei s-au înecat până acum chiar în ziua de Sfântul Pantelimon, pe 27 iulie. Eu sunt al cincilea. Am avut patru fraţi mai mari: Sorin, Vlad, Andrei şi Aurel. Vlad şi Andrei erau gemeni. Sorin era cel mai mare. El era şi cel mai puternic. Când ne jucam ne dobora pe toţi ăştia mai mici. Aurel era cel mai slab. Lui nu îi plăcea să se trântească cu noi. El stătea în pat şi citea. Sorin îi arunca cartea şi el se supăra. Anul acesta pe 27 iulie, când am să mă înec, o să am treisprezece ani, dar nu am să mor pentru că e un număr cu ghinion. Eu am să mor pentru că ne-a lovit blestemul Sfântului Pantelimon...
            Profesoara se opreşte din citit. Foaia galbenă, cu desene întortocheate pe margini, îi tremură între degete. Îşi simte ochii grei şi ceafa usturată. Priveşte ce a transcris din compunerea elevului. Restul se întinde pe hârtie într-o mâzgăleală ciudată. Doar cu lupa a reuşit să descifreze literă cu literă, cuvânt cu cuvânt.
            Femeia se întoarce pe scaun spre mijlocul camerei. Întins pe burtă, Matei se joacă. Ţine lupa în faţa ochilor şi caută peşti în ţesătura covorului. Când găseşte câte unu, se luptă cu el voiniceşte până îi astâmpără zbaterea, apoi îl aşază cu grijă într-un lighean de rufe. După ce chiuie mulţumit se aruncă iar pe covor şi îşi continuă pescuitul.
            - Matei, adu lupa la mama!
            - Un pic! strigă băieţelul fără să ia privirea din covor.
            Mama îl priveşte blând cum se zvârcoleşte pe jos ca într-o apă întunecată.
            - Matei!
            Glasul ei a prins un nerv pe care copilul îl sesizează şi se supune fără să mai zăbovească.
            - Mă duc la tati! rosteşte el îmbufnat şi fuge târându-şi picioarele spre uşa deschisă.
            Femeia rămâne cu ochii privind departe, pe malul unei ape, făcându-şi loc printre zeci de picioare înghesuite. Pe malul acela plin de lume zace corpul unui copil. Apele l-au scos la suprafaţă. Nu se uită pentru că îi este frică să nu îl viseze. Cu un gest scurt, îşi scutură capul şi imaginea se destramă. Se întoarce şi duce lupa deasupra foii pe care a lăsat-o pe birou.
            ... şi de el nu scapă nimeni. Când s-a înecat, Sorin avea 16 ani. El se ducea cu tata la pescuit mereu şi tata zicea că e foarte priceput. Mergea şi iarna că nu îi era frică de pescuit. Dar iarna el nu a păţit nimic. Acum trei ani, pe 27 iulie, el era la Bazinul Mare şi pescuia cu undiţa. Era singur, că aşa îi plăcea lui. Dar nici mama nu se supăra că ştia că el e puternic şi nu i se întâmplă nimic. Şi cum pescuia, un peşte i-a dus undiţa departe, până la mijlocul bazinului. Şi el a sărit după ea şi a înotat, a înotat până i s-a pus un cârcel şi nu a mai ajuns la mal. Cred că a strigat mult, că la înmormântare mama zicea că auzea aşa cum o striga cineva în miezul zilei şi nu înţelegea, că nu era nimeni acasă. L-au găsit nişte soldaţi pe malul bazinului, în buruieni. Şi ţinea undiţa strâns. Prinsese un cărăşel mic. Încă trăia...
            În spate se aude un trup de copil cum se prăbuşeşte pe covorul moale. Profesoara tresare şi întoarce capul. Mircea şi-a reluat activitatea de cercetare a apei rotunde din mijlocul camerei. Îi arată triumfător o lupă mică.
            - Mi-a dat-o tati! De tot!
            Mama s-a supărat foarte tare şi nu ne-a mai lăsat la pescuit. Dar ea era supărată mai mult că şi-a amintit că a blestemat-o o femeie când era la dispensar, că mama este asistentă medicală. Femeia aceea avea copilul foarte bolnav şi a venit cu el la dispensar tot pe 27 iulie, în alt an, şi ţipa la mama să-l facă bine. Mama i-a spus că trebuie să îl ducă la Tulcea cu şalupa de urgenţă că la Sulina nu putea să se facă bine. Şi l-au dus, dar pe drum a murit şi femeia i-a zis mamei că o s-o bată Sfântul Pantelimon că nu a vrut să-i salveze băiatul. De atunci am făcut înmormântare în fiecare an. Mama plânge în fiecare zi şi merge la cimitir să ducă flori.
            Vlad şi Andrei aveau 15 ani când au murit. S-au înecat într-o groapă de lângă casă. Era o groapă pentru un bloc şi avea apa verzuie şi foarte murdară. Ei se jucau acolo. Ne jucam şi noi şi nu credeam că este adâncă. Dar era şi Vlad a căzut în ea. El nu ştia să înoate, nici Andrei nu ştia. Şi Andrei s-a băgat după el dar nu a putut să-l scoată. Până să sară oamenii, s-au înecat amândoi.
            Atunci mama ne-a trimis pe mine şi pe Aurel la mătuşa Tiţa, într-un sat unde nu este apă, ca să nu ne înecăm şi noi. Am stat acolo un an. Nu aveam voie să ieşim din curte. Eu m-am supărat şi fugeam mereu pe stradă să mă joc cu copiii de acolo. Aurel nu se supăra. El citea încontinuu. Pe 27 iulie, a venit mama să stea cu noi. Dar Aurel tot s-a înecat. A ieşit afară cu cartea în mână, că nu lua ochii de pe ea, şi mama a rămas în casă. Când a ieşit, a auzit cum bolboroseşte ceva în fântână. Era Aurel. A căzut cu capul în jos şi s-a înecat. Au venit pompierii să-l scoată dar el era mort de mult.
            Acum nu am voie să ies din casă. Mama merge cu mine la şcoală şi tot ea mă aduce înapoi. Nu am voie să ies nici măcar în curte. Stau în casă şi citesc. La început nu mi-a plăcut, adormeam cum luam cartea în mână. Acum îmi place foarte mult şi nu mă mai satur. Dar ştiu sigur că am să mor pe 27 iulie, de Sfântul Pantelimon, chiar dacă tata şi mama o să stea mereu cu mine...   
            Pe umerii dureroşi, două mâini puternice se odihnesc de ceva timp. Profesoara întoarce capul şi zăreşte ochii blânzi ai soţului.
            - Să nu zici că a scris-o băiatul ăla...
            - Care băiat?
            - Ehe!... oftează soţul, scuturându-şi capul a neplăcere. Ştiai că azi e Sfântu Pantelimon? 27?
            - Da. Nu ştiu cum m-am uitat pe calendar şi am văzut. Atunci mi-am amintit de compunerea asta.
            - Da, el e, rosteşte bărbatul. A venit taică-su azi-dimineaţă la noi la secţie. Haideţi, don’ comandant la noi acasă, că-mi moare băiatul şi nu am nicio putere! Îl cunoaşte tot oraşul şi-i ştim şi noi necazul. Ce pot eu să fac, măi, Vasile? Ţine-l în casă şi tu! Ştii că eu nu prea cred în de-astea. Da’ acum, sincer să fiu, nici eu nu mai ştiu ce să spun. Patru băieţi din cinci! Şi toţi înecaţi! Parcă prea l-a bătut soarta. Sică, sergentul, zice Hai, domn comandant, mă duc eu să stau cu ei! M-am uitat la el încruntat N-ai treabă pe-aici? El m-a privit cu milă -  O rezolv eu! L-am lăsat să se ducă, ce era să fac? Mi-e milă şi mie! Da, acum, dacă era să moară, puteam noi să ne împotrivim?
            - Şi, ai vreo veste? îl întreabă profesoara, aşteptând parcă un potop.
            - Stai să vezi! o domoleşte soţul. L-am trimis pe Sică şi eu mi-am văzut de ale mele prin birou. Pe la prânz am ieşit puţin să mă dezmorţesc. M-am dus pe la primărie, pe la căpitănie, am băut o cafea cu Stroie, directorul. Pe la vreo două, sună telefonul. Era Sică! Gâfâia, vorbea repede şi prost de nu înţelegeam nimic. În jurul lui se auzeau urlete, foşnete, plânsete. Am încremenit! Strig la el Sică! Revino-ţi şi vorbeşte clar! Şi-a dres glasul şi mi-a spus cu greu tragedia Moare, domn comandant! S-a înecat cu mâncare şi i s-a tăiat respiraţia! Ce să fac, domn comandant, ajutaţi-mă! Mi s-au muiat şi mie picioarele când l-am auzit. Da’ nu m-am pierdut. Am urlat la el Ia-l de burtă, Sică! De burtă! Bocnete, bufneli, urlete, eu aştept cu răsuflarea tăiată. Răspunde Sică într-un târziu L-am salvat, domn comandant! I-a rămas o bucată de carne în gât. Se învineţise.
            Femeia s-a întors către soţul ei şi îl priveşte cu ochii umezi.
            - A scăpat, săracul. A învins blestemul!
            - O fi scăpat, eu ştiu cum e cu blestemele astea? Nu vezi că se îneacă aproape în fiecare an câte unu de Sfântu Pantelimon? Acum, sincer să fiu, ziua nu s-a terminat...
            În spatele lor, Matei cară un lighean plin cu peşti:
            - Înotaţi! Nu fiţi blegi! Vreţi să vă înecaţi?

luni, 28 octombrie 2013

SATUL ADORMIT - Proză publicată în revista „Dor de Dor”, Nr. 86, septembrie 2013




Satul adormit

            Ca într-o legănare, funia ieşea încet-încet din apă, lăsând în urma ei şiruri lucitoare de picături. În jurul ei, apa se repezea în cercuri tulburi. Pe neaşteptate, de sub luciu se zări un inel auriu, apoi plasa neagră a prostovolului se arătă şi ea, apropiindu-se de mal. Băiatul mai mic sări în apă şi aşteptă ca fratele său să aducă ghemul de aţe la mal.
            - Stai, Ticule, nu te repezi! Stai că-l aduc sus!
            Ticu auzi ce-i spusese fratele său, dar nu se mişcă. Rămase cu ochii aţintiţi spre prostovolul întunecat în care se zăreau câteva pete alb-roşiatice.
            - A-ha! strigă Ticu, râzând de bucurie. Ute, Nelu, o tuculiţă!
            Scăpaţi din capcană, peştii începură să se zbată pe nisipul gălbui.
            - O ştiuculiţă! Vezi să nu-i scapi în apă! Bagă-i în găleată!
            Ticu se chinuia să adune toţi peştii în mâinile lui mici. Vietăţile se zvârcoleau pe pielea lui arsă de soare şi ajungeau iar jos, de unde băiatul se apleca să îi ia, boscorodindu-i:
            - Taţi locului! Uf! Voi nu dolmiţi?
            Nelu se uita la el zâmbind. Ridică el o plătică şi o aruncă în găleata galbenă de plastic. În apa ce ajungea până la jumătate se zărea o viermuială de caraşi, plătici, ştiuci, obleţi, roşioare.
            - Gata! Hai că avem destui! Poţi să duci tu găleata?
            - Pot! Pot! strigă fericit Ticu. Se repezi la mânerul alb al găleţii şi îşi încovoie tot trupul deasupra lui, ca un arc. Porni şchiopătând de greutate în spatele fratelui care purta prostovolul într-o mână, depărtat de corp.
            - Facem ciolbă? întrebă băieţelul, icnind.
            - Facem! Facem! îl asigură fratele mai mare.
            - Eu vleau cu utuloi!
            - Dar noi nu mai avem usturoi. O să trebuiască să luăm de la nea Matei.
            - Mă duc io a Amatei!
            - Bine. Hai, mai poţi cu găleata aia?
            - Pot! Pot!
            În faţa lor, un soare abia trezit stătea agăţat deasupra unor ghemotoace de nori. Pământul respira o umezeală răcoroasă. Se auzeau triluri de păsări ce brăzdau sticla înceţoşată a dimineţii. În curând începură să se zărească în depărtare câteva case vechi, cu gardurile lăsate într-o parte, cu acoperişurile de stuf înnegrit. Un pâlc de case înconjurat de un pâlc de copaci şi grădini. Geamurile caselor aruncau razele dimineţii pe frunţile copiilor.
            Pe la mijlocul satului, Nelu se apropie de o poartă de lemn verde, a cărei vopsea se vedea că este mult mai nouă decât a celorlalte. În faţa casei, bolta de vie îşi arunca umbra peste o grădiniţă de flori.
            Nelu trecu în stânga casei, unde se zărea un şopron acoperit cu tablă. Aici, pe o bucată de celofan, aşeză cu grijă prostovolul din care căzură câteva frunze verzi, ude. Se apropie de soba de cărămidă de alături şi începu să cureţe cenuşa. O adună pe un făraş de tablă şi o duse în spatele casei, unde o aruncă într-un butoi. Se întoarse şi luă un mănunchi de stuf de lângă sobă. Aprinse focul. În spatele lui, Ticu gâfâia.
            - Uf! Tale gleu!
            - De ce nu ai spus să iau eu găleata?
            - Am leuşit! se lăudă Ticu. N-am vălsat peştii!
            - Aduci tu apă?
            - Da, da! se repezi Ticu, scuturând din mâinile dureroase. Luă în fugă o găletuşă verde de lângă sobă şi fugi spre poartă.
            - Vezi să nu faci gălăgie! Să nu-i trezeşti!
            - Nu! Nu! strigă Ticu.
            Fântâna era în curtea lui nea Marin. Ticu intră cu grijă pe poartă, închizând-o uşor. În faţa casei zăceau pe o prelată câteva setci. Un hârleţ ascuţit se rezema de perete. Băieţelul ridică cu grijă capacul fântânii şi coborî găleata de metal pe scripete. Apa era rece, răcoritoare. Turnă în găletuşă şi lăsă capacul la locul lui. Înainte de a pleca, aruncă o privire spre pragul casei, unde să zăreau două perechi de papuci de gumă.
            - Bună dimineaţa, Amalin! rosti el în şoaptă.
            Când se întoarse, Nelu curăţa peştele cu un cuţit vânătoresc. Trăgea lama ascuţită pe pielea peştelui, adunând solzii pe deget şi depunându-i într-o grămăjoară, pe o bucată de ziar.
            - Pune apa în oala de pe foc, îi arătă el lui Ticu, rămas cu găletuşa în mână, cu ochii la mâinile lui.
            - Pui şi tucă, da? îl iscodi băieţelul în timp ce apa se revărsa peste marginile albe.
            - Păi nu ştii că ştiuca dă gust la ciorbă?
            - Tiu! Tiu! Gata! Am pus! Ce mai tlebuie?
            - Păi, cartofi avem, şi ceapă, şi morcovi, se gândi Nelu. A! Nu avem roşii că nu s-au copt încă. Du-te tu la nea Marcu şi vezi că are în şopron nişte cutii cu roşii în bulion. Da să nu faci gălăgie, da?
            - Nu fac! exclamă Ticu bucuros şi o zbughi spre poartă. Hai a Amalcu! Hai a Amalcu! cânta el sărind de pe un picior pe celălalt.
            Nea Marcu stătea puţin mai departe, aproape de capătul satului. Avea gardul de stuf. Bucăţi din el se desprinseseră şi în locul lor se zăreau goluri-goluri. Ticu intră cu grijă, strâmbându-se la scârţâitul porţii.
            - Nu ugi poalta, Amalcu? întrebă el în şoaptă.
            Lângă pragul casei, se odihnea o pereche de papuci.
            - Doalme! exclamă Ticu.
            Trecu tiptil pe lângă prag şi intră în şopron. Pe un raft, lângă alte lucruri, stăteau aranjate frumos trei cutii cu câte o roşie desenată pe tabla striată. Ticu luă una şi se întoarse. Pe masa din colţ, zări un castron răsturnat cu gura în jos. Ochii începură să îi sticlească. Ascultă privind spre uşă. Linişte! Se apropie de castron şi îl ridică cu grijă. Sub el, pe o farfurioară, stăteau cuminţi trei felioare de mămăligă şi o grămăjoară de jumări.
            - O!O!O! se bucură Ticu. Luă o felie de mămăligă şi aşeză pe ea jumări pline de carne. Muşcă lacom. Mai ascultă o dată, apoi o zbughi repede către poartă, duduind cu picioarele goale pe pământul bătătorit.
            - Ce-ai făcut, măi? îl iscodi Nelu, când îl văzu cu prada galbenă în mână. Începu să râdă. Dacă te-a văzut?
            - Nu a văzut! se lăudă Ticu cu gura plină. Doalme! Dolm toţi!
            - Lasă-i să doarmă. Ţi-am spus că ei se trezesc mai târziu.
            - Mă duc a Amatei să iau utuloi! îl întrerupse Ticu.
            -  Hai, du-te! Da să vii repde că acum e gata mâncarea.
            Băieţelul alergă pe uliţa singuratică. Picioarele lui se aşezau fără frică pe pământul nisipos, lăsând în urmă gropiţe jilave. De undeva de lângă drum, îşi luă zborul pe neaşteptate un fazan. Ticu se opri surprins.
            - Uş! Nu mă spelia, lăule!
            Intră gâfâind în curte la nea Matei. Lângă pragul casei de chirpici stăteau trei perechi de papuci.
            - Dolm! exclamă copilul. Utuloi! Utuloi!
            Sări vesel spre şopron. Acolo, într-o lădiţă, găsi usturoi şi ceapă. Luă două căpăţâni de usturoi şi fugi spre poartă. Se opri, însă, brusc, în faţa uşii. Zâmbi viclean şi apăsă clanţa cu grijă. În marchiză, podeaua scârţâi. El se strecură pe vârfuri până la uşa camerei şi îşi lipi nasul de geam. Înăuntru se zări masa mare, verde, iar de o parte şi de alta, două paturi – o dormeză şi un pat mai mic, de o singură persoană. Îşi încordă ochii şi zări spinările oamenilor, acoperite cu pături. Deodată, parcă, pe patul cel mic se mişcă pătura. Băieţelul fugi fără să atingă uşa de la intrare şi se făcu nevăzut pe poartă...
*
            Băieţii mănâncă în grădiniţa de flori, la o măsuţă joasă, pe care Nelu a adus-o din şopron. În faţa lor se înalţă farfuria plină cu peşte, lângă mămăliga aburindă. Într-un castronel se zăreşte mujdeiul alb, cremos. Ticu rupe peştele cu mânuţele lui firave şi-l face bucăţele mici-mici, până este convins că nu mai are pic de os. Apoi ia o bucăţică de mămăligă, pune carnea pe ea, le trece pe amândouă prin usturoi şi le bagă în gură.
            - Miam! Miam! Pete cu utuloi! Bun! Bun!
            Zeama i se scurge pe mâini, până la coate. Nelu ia din când în când o cârpă şi i le şterge.
            - Soiosule! Uite ce te-ai făcut! Vezi să nu te îneci!
            - Nu mănec! râde Ticu mâncând lacom.
            Dinspre poartă se aude un zgomot. Cei doi devin atenţi, cu bucăţile de mâncare între degete.
            - Alo! E cineva acasă? Alo!
            Nelu se ridică încet de la masă. Aşteaptă în tăcere. Ticu aşteaptă şi el, fără să facă zgomot. Pe faţa fratelui mai mare se citeşte nemulţumirea. Nu pare prea încântat de musafiri.
            - Alo!
            De după colţul casei se vede o faţă mustăcioasă. În urma ei se iveşte un trup gros de bărbat, îmbrăcat în haine înfrunzite. În mână ţine un bidon de plastic.
            - O! Noroc-bun! exclamă el cu o voce groasă. Poftă bună!
            - Muţumim! îi răspunde Ticu.
            - Sunteţi singuri? întreabă omul, strâmbându-şi mustaţa.
            - Nu... răspunde Nelu, şi ca un reflex, duce ochii spre pragul casei, unde se văd patru perechi de papuci: două mai mari şi două mai mici.
            - Părinţii voştri nu sunt acasă? întreabă omul din nou, cu acelaşi gest al mustăţii, privind şi el pe urma ochilor lui Nelu...
            - Nu, răspunde acesta cu un glas absent. Sunt în baltă.
            Omul se uită la Ticuşor cum se luptă cu peştele fărâmiţat.
            - Am rămas fără motorină, arată el bidonul. E cam pustiu pe aici. Nici ţipenie. Mai locuieşte cineva în sat în afară de voi?
            - Mai sunt câteva familii, răspunde Nelu privind la Ticu. Or fi plecaţi şi ei.
            - Dolm! răspunde Ticu vesel. Am fot eu. Dolm toţi! Amatei, Amalcu, Amalin.
            - Unde dorm? îl iscodeşte străinul.
            - În casă!
            - Am eu nişte motorină, intervine Nelu, cam deranjat de întrebările musafirului. Vă aduc imediat. Şi ia bidonul din mâna omului, dispărând în spatele casei.
*
            Bărbatul a rămas singur cu Ticu.
            - Îţi place mult peştele?
            - Da, îmi pace. Ţie nu-ţi pace?
            - Ba da. Îmi place şi mie.
            - Vlei şi tu? Ute! şi fuge până în casă, de unde se întoarce cu o farfurie. O pune uşurel în faţa musafirului, care s-a aşezat la masă, pe scaunul lui Nelu. Ia de cale vlei!
            - Mulţumesc, răspunde omul zâmbind. Şi de când staţi voi aici?
            - Nu tiu, răspunde Ticu. De mut. Cled.
            - Mama şi tata unde sunt?
            - Şşşt! Nu voie!
            - Hai că mie poţi să-mi spui.
            - Se supălă Nelu!
            - De ce se supără? S-a întâmplat ceva?
            - Tata e lău! Mă bate! Tata nu e aici.
            - Dar unde e?
            - La olaş.
            - Şi mama?
            - Mama e sunuc. Doalme.
            În clipa aceea apăru Nelu cu bidonul plin. În cealaltă mână ţinea un topor cu coada lungă. Îl rezemă de perete. Omul privi cu atenţie unealta.
            - Poftim! întinse Nelu motorina.
            - Cât îţi datorez? se interesă omul, ducând mâna la buzunar.
            - Nimic! răspunse băiatul. Mergeţi sănătos!
            Musafirul nu răspunse. Se foi doar pe scaun, lăsând bidonul jos, lângă stratul de flori. Scoase din buzunarul de la piept un pachet de ţigări.
            - Ai un foc?
            Nelu îi întinse fără plăcere o cutie de chibrituri. Nu-l bucura purtarea mustăciosului. Dădu să se întoarcă. Îl opri Ticu cu glasul lui cristalin.
            - Eu mă duc sunuc! Se ridică de la masă, ţinând fafuria. În ea stăteau una lângă alta două bucăţi de peşte, lângă un moţ de mujdei. Dispăru în spatele casei.
            Nelu îl urmări cu privirea şi apoi se întoarse către omul din faţa lui.
            - Fă-mă să înţeleg! începu acesta.
            Nelu nu răspunse. Rămase în picioare, cu braţele inerte pe lângă corp.
            - Nu mai e nimeni în satul ăsta! constată bărbatul. Doar voi doi. Nu-i aşa?
            Nelu se foi, dar rămase tăcut.
            - De ce nu vorbeşti? Până la urmă nu e treaba mea, dar nu înţeleg ce urmăreşti. Am intrat în prima curte să caut motorină. Când am văzut papucii la uşă, am strigat, dar nu mi-a răspuns nimeni. Am intrat în casă, gândind că nu m-au auzit. Ştii şi tu ce-am găsit. În pat, mogâldeţe de cârpe, ca nişte oameni care dorm. În şopron, toate la locul lor, ca într-o gospodărie. Tu le-ai aranjat pe toate?
            - Da, răspunse Nelu scurt.
            - De ce?
            - Pentru Ticu.
            - Nu înţeleg.
            Nelu se aşeză pe scaun. Luă o bucată de peşte şi o trecu prin mujdei. Omul din faţa lui făcu la fel. Mâncară o vreme în linişte.
            - Noi locuiam la oraş. Tata este marinar pe o şalupă. Se îmbăta şi ne bătea. Mama nu a mai suportat şi a zis să venim aici, în casa bunicului. Bunicul a murit de mult. Când am ajuns, nu mai stătea nimeni aici. Nici mama nu ştia. Ticu era mic. Abia învăţase să meargă.
            - Dar unde s-au dus oamenii?
            - Bătrânii au murit, cei mai tineri au plecat prin alte părţi. Atunci mama a scornit povestea asta cu dormitul şi aşa l-a învăţat şi pe Ticu, ca să nu se sperie şi să nu creadă că suntem singuri. Ea m-a învăţat să aşez pernele şi păturile. Tot ea a inventat şi numele. I-am spus lu Ticu că oamenii se trezesc mai târziu, când el se culcă. Mereu încearcă să rămână treaz, dar nu reuşeşte că îl obosesc bine ziua.
            - Şi cu sunucul ce e?
            - Sub nuc! Acolo e îngropată mama. S-a îmbolnăvit anul trecut şi a murit la spital, în oraş. M-a pus să jur că nu am să-i spun luTicu. El ştie că acolo doarme ea, că este bătrână şi a obosit. Mama a vrut să fie îngropată sub nucul din spatele casei, ca să stea lângă noi.
            Omul se înfioră. Băiatul se ridică şi porni pe lângă casă. Îl urmă. În spate se înălţa peste acoperiş un nuc bătrân, cu ramurile groase. Sub el se odihnea o grădiniţă de flori, iar în mijlocul ei – o moviliţă de pământ curat. În depărtare se zărea un pâlc de copaci. Dincolo de ei se întindeau lanurile nesfârşite de stuf.
            Bărbatul observă lipsa crucii. Încercă să-şi explice şi înţelese. Ticuşor stătea culcat lângă mormânt, cu fafuria lângă el. Alături, mai era o farfurie, goală, cu câteva oase de peşte. Băieţelul rupea buruienile care se încăpăţânau să crească în nisipul afânat. Din pieptul lui se auzea un cântec firav:

            - Nani-nani, puişol! Dolmi cu mama, dolmi uşol!...

luni, 21 octombrie 2013

Războaiele Anei - Proză publicată în revista „Boema” (55/2013)

            
Războaiele Anei

             O privesc pe Ana în tăcere. Corpul ei supus somnului se mişcă încet, abia simţit. Nu o aud, dar ştiu că respiră. Din faţa întoarsă către perete se vede doar linia netedă a obrazului, înecată în părul răsfirat. O privesc şi în corpul ei adâncit în aşternuturi aş vrea parcă să mă afund ca o cană în apa rece de fântână. Să îi simt viaţa, sângele, să fiu eu ea şi ea să fie eu.
*
            Ana mănâncă fără grabă, privind peste felia sandvişului cu muşchi şi felioare subţiri de ardei verde. Mestecă fără grijă, îngropându-şi dinţii în scoarţa legumelor, ronţăind zgomotos. Ochii ei sunt fixaţi pe un punct dincolo de linia peretelui. Din când în când, se desprinde din strânsoare şi priveşte spre farfurie.
            - Azi am zi grea, începe ea, fără să mă privească.
            - Ce să-i faci, zic, eu. Le iei şi tu pas cu pas.
            - Da, pas cu pas. Uşor de zis. Când or tăbărî toţi pe mine acum, vai de capul meu!
            Nu zic nimic. Mă fac şi eu că mănânc. O urmăresc pe sub sprâncene. Iar s-a pierdut în plasa gândurilor. Se încruntă la un chip nevăzut, îl mustră cu linia frunţii.
            Nu am o reţetă pentru astfel de momente. Şi mai e şi nodul care mi se pune în gât. De cele mai multe ori când intervin, nu fac decât să declanşez un lanţ întreg de tensiuni. Nici dacă tac nu e prea bine. Tăcerea apasă ca o cortină de plumb. Cel mai bine e să vorbesc cât mai puţin şi numai când trebuie. Dar mai ştiu eu când trebuie şi când nu? Grea treaba asta! Aş tăcea şi acum, dar nu ştiu cum, mă roade ceva, un ghimpe de orgoliu, un ciot.
            - O să fie bine!
            Ea mă priveşte pentru prima dată în dimineaţa asta. Simt că începe. Al dracului orgoliu!
            - Da! O să fie bine de tot! Colcăie scamele în casa asta! Ai zis că faci curat.
            - N-am făcut, răspund eu. M-am simţit prea obosit. Îmi cer scuze. Fac astăzi.
            Ar trebui să-mi dau o medalie. De mult nu mi-am cerut scuze pentru lucruri la care nu simt că am greşit. Ea mă priveşte puţin derutată. Nu durează decât un moment prea scurt.
            - Am rugat-o pe mama să meargă cu mine după-amiaza în oraş să mă uit la pantofi. Nu, că vine nu-ştiu-care tanti Mimi în vizită. Nu, că ea nu o amână pe tanti Mimi că stă departe şi nu poate să se deranjeze în altă zi. Pentru alţii are timp...
            Sună un telefon. Al ei. Ana se repede spre el, duduie prin casă.
            - Alo, da. Da... Da... Da... Bine.
            Când se întoarce îi văd faţa dezamăgită. Nu e bine deloc.
            - M-a sunat şeful. Cică să vin mai devreme la serviciu azi că trebuie să terminăm dosarul pentru primărie. Doamne care m-ai făcut! Pe alta n-a găsit decât pe mine. După ce că stau şi muncesc până târziu, le fac toate alea, tot pe mine mă cheamă şi pentru alţii.
            - Dosarul ăsta nu era treaba Angelicăi? întreb eu nedumerit.
            - Da, era! Angelica se laudă întruna, dar când e de treabă, tot pe mine mă cheamă. Păi le-a arătat raportul şi nu le-a plăcut. Nu m-a sunat ieri şeful să-mi spună să-i iau eu atribuţiile?
            Se uită la mine întrebător. Care a sunat? O fi fost demult. Nu-mi aduc aminte, zău.
            - Ţi-am spus, dar nu m-ai auzit. Cine să mă asculte?
            - Dacă-i laşi să-şi bată joc de tine! intervin eu la capătul răbdării. Dacă le faci toate treburile, fără să comentezi! Ce crezi, că o să-ţi dea ei din bunătatea lor nesfârşită? Tot pe tine o să te pună să le faci cum trebuie. Ei înţeleg că eşti disponibilă şi că îţi place. Dacă nu te plângi!
            - Şi ce să fac, mă priveşte ea brusc, să fac scandal?
            - Nu scandal, îi moderez eu elanul, dar să spui când te deranjează şi când întrec măsura. Uită-te la mine! Comentează vreunul? Ai văzut ce respectuoşi sunt şefii.
            - Aşa sunt eu, mai proastă, îmi trânteşte ea vorbele de frunte.
            Eu nu mă mai opresc. Ce-oi fi păţit?
            - Păi uite cum faci! Cu mine te cerţi aici şi cu ei te porţi frumos! Râzi cu ei, nu le spui nimic şi ei te iau de fraieră. Până nu eşti mai dură, nu se astâmpără.
            - Da, bine! Tot pe mine dai şi tu. Daţi toţi în mine!
            Se ridică şi pleacă de la masă. Simt un gust prea sărat. Mă împunge inima. Pe frunte îmi cade tristeţea ei. Mă ridic şi o urmez în dormitor. A deschis uşa de la şifonier şi îşi scoate cu grijă hainele. Când se întoarce către mine îmi zâmbeşte. Îmi vede faţa tristă.
            - Lasă, nu mă lua în serios. Mă descurc eu.
            Ştiu de ce zice aşa. Ne-am certat ieri. I-e frică să nu îmi pierd răbdarea, să nu o iau razna, să mă sufoc. Încerc să schimb discuţia.
            - Îţi scot haina de blană din şifonier?
            - Nu, că n-o iau pe aia.
            - Dar pe care?
            - Pe cea gri.
            Haina gri e mai subţire. Mi-e frică să nu răcească. Nu de alta, dar mă sfâşie când e bolnavă. Nu are linişte, se tânguie, mă vrea mereu lângă ea. Se enervează că e bolnavă. Dar ca să o protejez trebuie din nou să mă lupt cu ea. Acum simt că nu pot. Mi-e frică să nu o fac să plângă.
            - Bine, zic eu, privind în jos ca să nu mi se vadă ochii.
            Mă aplec şi îi şterg cizmele cu un burete cu silicon. Mă îmbrac şi eu. Îmi caut cheile. Nu le găsesc în buzunarul de la haină. Nici în uşă nu sunt. Mă foiesc de colo-colo prin casă. Mă vede şi simt cum ar vrea să mă certe. Se aranjază în baie. Mă opresc o clipă, să-mi dau seama unde le-am pus. A! Sunt în cealaltă haină. Le găsesc acolo, căzute în căptuşeala ruptă. Mă chinui să le iau de acolo. Mă trec sudorile. Simt ochii ei cum mă urmăresc. Rup căptuşeala cu totul şi le scot. Îmi pun haina şi aştept.
            - Stai, că nu sunt gata, strigă ea din baie. Mai am!
            Mă uit la ceas.
            - Păi hai că e şi jumate!
            Nu-mi răspunde. Se luptă cu ceva pe faţă.
            - Uf! Mi-a apărut un coş. Nici părul ăsta nu stă cum trebuie! Dracu' să mă ia!
            Vorbele ei mă lovesc în stomac. Aştept încordat. Vine într-un târziu...
            În trafic este foarte aglomerat. Sunt nevoit să ocolesc, ca să nu mă enervez în coloana interminabilă. Ana îşi continuă luptele.
            - M-a rugat Flori să-i ţin locul poimâine...
            - Păi nu i-ai zis că eşti ocuată? Nu trebuia să mergem să ne uităm de mobilă de bucătărie?
            - Nu mai mergem! Mergem altădată. Când!? Dracu ştie!
            - Fă-le toate plăcerile că ei o să aibă grijă de tine.
            - Nu puteam să o refuz. Nu ştii că m-a ajutat cu bani când n-am putut să ne plătim ratele?
            Aşa e. Flori ne-a ajutat. Dracu să mă ia şi pe mine. Că minţile mi le-a luat deja.
            - Stai-stai-stai!!!
            Mă cuprinde o frică teribilă. Sunt gata să apăs pe toate pedalele. Mă uit în toate părţile. Ce-am greşit? E! A ieşit unul cu botul maşinii prea tare de pe o străduţă. Am oricum prioritate. Ea se sperie din orice.
            - Of! Ţi-am zis să nu mă mai sperii! Lasă-l că nu intră în noi, că nu e nebun!
            Tace din gură. Ajungem în sfârşit. Îi ţin poşeta până coboară.
            - Succes!
            Nu mă priveşte. E timpul să mă duc şi eu la serviciu. Simt un fel de uşurare în braţe şi în acelaşi timp un gol. Am scăpat de suferinţele ei dar o să-mi fie dor până diseară. Când nu am să am ce face am să mă gândesc la ea. De sunat nu o sun, pentru că glasul ei este absent la serviciu. Îmi răspunde monosilabic şi mai mult tace. Uneori îi mai trimit câte un mesaj. Să ştie că mă gândesc la ea.
*
            O aştept pe Ana în maşină. În linişte. Nu suport niciun zgomot. Am avut o zi încărcată. Multă alergătură, multă foială. Niciun moment de odihnă. Mă dor toţi muşchii. Capul îmi vuieşte. Îl las pe spate şi simt umerii încinşi. Pe frunte îmi joacă tot felul de gânduri. Mă arde.
            Ana întârzie. Cu siguranţă o ţin peste program. Iar să facă una şi alta în locul celorlalţi. Nu pot s-o condamn. Nu pot să mă mânii pe bunătatea şi naivitatea ei. Nu am dreptul. Dacă aş face-o nu m-aş mai recunoaşte. Cu toate astea e obositor. Şi pentru mine şi pentru ea. O văd cum se luptă. Aş vrea să ştiu ce gândeşte. Dar nu pot afla decât frânturile pe care mi le spune ea. De cele mai multe ori le simt ca nişte reproşuri. Dacă aş fi fost eu mai şmecher, dacă aş fi câştigat mai mult, poate n-am fi fost aşa de încordaţi...
            Întârzierea se prelungeşte. Ies afară şi încep să şterg geamurile. Curăţ maşina cu grijă, de parcă aş pregăti-o pentru un drum lung. N-am mai fost de mult timp în vacanţă, noi doi, departe de lume, cu braţele şi buzele noastre. Cu momentele noastre de visare, cu micile noastre giumbuşlucuri pe care nu le înţelege nimeni. Cu poreclele pe care mi le pune ea, porecle care mă ofticau la început. Acum îmi lipsesc. Acum am o zi fericită dacă doar îmi zâmbeşte. Un zâmbet de foc!
*
            Suntem la hypermarket. Numai aici mai este deschis la ora asta. Ea caută pantofi. Eu ştiu că oricum nu va găsi aici ce-i place ei. Şi sunt prea scumpi pentru noi. O las totuşi să se uite. Să-şi spele ochii orbiţi de lumina calculatorului pe care i-a fixat toată ziua.
            În timp ce răsuceşte încălţămintea pe toate părţile, îmi vorbeşte necontenit. Se plânge de tot felul de lucruri. Mărunţişuri. Eu nu le-aş lua în seamă. Pe ea o împung. O jenează. I-au dat şi ei o cafea în cele din urmă şi nici măcar nu-i puseseră zahăr. Bine că avea ea câteva pliculeţe în poşetă. A ieşit puţin să ia aer şi au sunat-o imediat. Angleica i-a remarcat coşul şi i-a recomandat o cremă. Asta a iritat-o la culme. Angelica este întotdeauna senină şi-i stă părul perfect. Al ei e mereu pleoştit şi fără strălucire...
            O ascult încercând să par atent. Dar pur şi simplu mintea îmi fuge de jur-împrejur, numai la vorbele ei nu vrea să se oprească. Mă atrag luminile din toate părţile. Pe lângă mine trec tot felul de oameni. Mi se opresc ochii pe corpurile, pe hainele lor. Încerc să mă controlez. Zâmbesc către ea în timp ce-mi vorbeşte şi se uită să vadă dacă o ascult. Dau din mâini. Mă declar alarmat:
            - Nişte nenorociţi!... Afurisita!... Tupeu!...
            Nu-şi găseşte ceva potrivit. De probat, nu vrea să probeze. E prea obosită. Mă cercetează mereu la câte-o pereche pe care o ridică din raft şi mă întreabă din ochi. Eu o privesc, să ghicesc ce reacţie are. În funcţie de ea, aprob sau resping pantofii cu gesturi largi. Nu nimeresc de fiecare dată. Ea se încruntă către mine total nemulţumită. Mă întreb de unde mai are putere...
*
            Ana îmi plânge în braţe. Corpul ei se scutură ca o frunză lovită de ploaie. O mângâi cu degetele pe tâmplă. Pielea mi se umple de lacrimile ei reci. Încerc să o liniştesc, ca pe un prunc. În plânsul ei nu mai încap vorbe. Suferinţa îi trece prin braţele încolăcite de gâtul meu.
            Plânsul ei mă pedepseşte. Simt că am dezamăgit-o, că nu am fost destul de bărbat. Îi înţeleg durerea, dar nu pricep de ce se ajunge mereu la lacrimi. Aş lua-o de braţe, aş privi-o în ochi şi i-aş striga că nu merită. Că lumea asta nu merită lacrimile ei curate. Că lumea nu merită să plângi pentru ea. Dar nu asta este soluţia. Cel mai bine este să nu fac nimic. O sărut totuşi pe tâmpla umedă. Mi se umplu buzele de zvârcolirea ei.
            Îmi simt faţa roşie, de lavă. În piept mi se îngrămădesc toate nemulţumirile. Mă topeşte plânsul ei şi aş vrea sa i-l sting cu lacrimile mele. Dar ele nu vin. Mi se întunecă fruntea de oftatul ei. Ochii mi se încruntă, dar rămân uscaţi.
*

            Ana doarme în braţele mele. A adormit plângând. Corpul i s-a destins, sughiţurile s-au stins, palmele i s-au lipit de gâtul meu. Are obrazul cald. Respiră încet, ca valurile mării. Îi privesc părul înmiresmat. Mă pierd pe linia şoldurilor, pe umerii goi. Îi simt respiraţia pe obraz. Greutatea ei mă încălzeşte. Închid ochii. Ana îmi zâmbeşte.

joi, 17 octombrie 2013

Prima oră - Proză publicată în revista BOEMA (55/septembrie 2013)

Boema 55/sept. 2013

Prima oră

            În faţa uşii s-a oprit pentru o secundă, o secundă lungă, deşirată, ca un colac de mărgele rupt din care cad, fără grabă, boabă cu boabă. Îşi aduse aminte să respire şi trase puternic mirosul de vopsea proaspătă ce umplea holul. Pipăi mânerul genţii, simţi botul tare al pantofilor, mişcă din ochiul stâng să îndrepte un fir rebel din sprâcenele groase. Rămase aşa, privind la uşa albă, zgâriată şi măzgălită. Ar fi rămas la nesfârşit în secunda aceea prea lungă dacă nu l-ar fi împins spre clanţă o foială zvârcolită de dincolo, ca un monstru adormit ce începe să mişte.
            Nici nu ştiu cum se găsi deodată de cealaltă parte, cu uşa închisă în spatele lui, privind ţintă la fereastra ce se zărea dincolo de catedra masivă şi pe care un soare cald de septembrie se rezema obosit. Îşi începu drumul, fără să privească în stânga sa. Un drum lung, cu paşi zgomotoşi pe parchetul vechi, cu o umezeală sâcâitoare în susul frunţii, la rădăcina părului.
            Atât de lung fu drumul încât avu timp să se gândească la vorbele mamei, care se plângea mereu că o frige faţa de la bârfele vecinelor. Îşi simţea şi el obrazul stâng aprins, lovit de o salvă de priviri lacome, iritante, iscoditoare. Avu timp să se gândească la gulerul cămăşii, pe care observase în ultima clipă o cută neastâmpărată. Apoi, încercă să treacă în revistă tot ce pregătise pentru acea primă oră: nu reuşi să prindă decât câteva frânturi, o idee-două, ceva despre manual, ceva despre lista de lecturi şi ceva nedesluşit dintr-un moment nehotărât. Îl enervă gândul că se pregătise o săptămână întreagă, iar când trebuia, nu reuşea să le adune pe toate la locul lor.
            În sfârşit, catedra îi atinse podul palmei. Trase scaunul greu care îl întâmpină cu un zgomot neaşteptat de strident. Dar nu se aşeză. Se întoarse spre clasă.
            Erau toţi în picioare. Băieţi şi fete. Poate mai mulţi băieţi decât fete. Neobişnuit de mari pentru vârsta lor. Cu trupurile solide, braţele groase, umerii încordaţi. Cu frunţile încruntate. În prima bancă de lângă fereastră, îi sări în ochi un buchet de păr blond, creţ. În a doua bancă de lângă perete, un păr negru, scurt, acoperea capul unui băiat înalt. În spate, alţi băieţi înalţi şi unul gras, cu un tricou prea strâns pe corp. În prima bancă de la mijloc, două fete micuţe, una cu ochelari, cealaltă cu două cozi surii azvârlite într-o parte şi-n alta.
            Îşi aduse din nou aminte să respire. Odată cu respiraţia, îşi simţi pieptul vibrând:
            - Bună ziua!
            Nu-l mulţumi deloc glasul mult prea moale, deşi pusese în el toată forţa. Un genunchi începu să se zbată. Mişcă piciorul ca să-l oprească.
            - Bună ziua! se auzi ca un ecou, la fel de moale, de parcă glasul lui s-ar fi lovit de peretele din fund şi s-ar fi întors în faţa clasei.
            - Luaţi loc!
            Zeci de scaune tărşâite îi izbiră urechile şi pentru o clipă nu mai auzi nimic. În mijlocul frunţii apăru o durere ascuţită ce se topi încet spre tâmple. Se făcu linişte. Liniştea îi căzu şi ea ca un scaun de plumb peste umeri şi îi astupă gâtul. Tuşi. Privi spre parchet. Apoi privi spre clasă. Mai zări un păr scurt în a treia bancă de la perete, un guler alb, apretat, într-o bancă de la mijloc, cuierul mare, întins pe tot peretele din spate, cu prea puţine agăţători. Privi din nou spre parchet şi-şi urmări picioarele care porniră singure spre bănci şi se opriră în faţa catedrei.
            - Numele meu este Andrei Damian şi anul acesta vom face limba şi literatura română împreună.
            Se străduise să-şi întărească glasul. Parcă era mai bine, dar tot slab. Prima izbândă. Reuşise să se prezinte. Asta îi dădu încrederea să îşi rotească privirea deasupra capetelor care se întorceau, şuşoteau. Se pregăti pentru pasul următor. „Acum este momentul să ne cunoaştem” îşi spunea el în minte...
            - Aţi mai predat?
            Linişte. Se aştepta răspunsul.
            Înainte de a-i ieşi cuvintele pe gură, apăru ezitarea. Cât de periculos era să fie sincer? Şi, totuşi, ce să le spună? Să-i mintă că, da, a mai predat?
            - Nnu... se auzi glasul lui, cel mai slab glas pe care îl auzise vreodată.
            - A! Sunteţi nou! exclamă băiatul gras din spate şi se întoarse către colegul, continuându-şi probabil conversaţia întreruptă de intrarea parcă neaşteptată a celui din faţă.
            Îşi aruncă privirea spre elev. De sub tricoul întins se i zărea pielea.
            - Câţi ani aveţi?
            - Sunteţi căsătorit?
            - Aveţi copii?
            - Unde aţi făcut facultatea?
            Fetele erau curioase. Valul de întrebări îl lovi pe neaşteptate. Nu se pregătise pentru asta, dar nici pentru refuzul de a răspunde la astfel de întrebări. O arsură de tigaie încinsă îi cuprinse obrazul drept, cu tot cu ochi. Se întoarse fără să răspundă şi fără să îi privească. Se aşeză brusc pe scaun. Zări pe faţa de catedră aurie catalogul şi întinse mâna după el ca după o scară. Îl deschise şi i se păru că e prea mare, că trebuie să facă gesturi prea largi. Începu să strige numele. La primul se încurcă. O explozie de râs îi înroşi fruntea. Al doilea nume era mai uşor. La al treilea se chinui din greu să nu greşească. La următorul, se auzi din clasă:
            - Domnu, îmi daţi voie să ies până afară? Mă sună mama!
            Toţi ceilalţi îi aşteptau reacţia. Le văzu ochii pândind. De undeva de sub catedră, o ciudă de foc îi muşcă piciorul, îi intră în vene, îi strânse pumnii şi se opri pe frunte.
            - Stai jos! răspunse el printre dinţi.
            Vorbele astea două îl vlăguiră. În urma lor se adunară toate sentimentele ca o revărsare de ape nebune. Era mândru că-l pusese la punct pe elevul neobrăzat. Remuşcarea, însă, nu-l lăsă să se bucure. O citi pe ochii fetei din prima bancă. Se scutură ca de un fior şi continuă să citească numele. Se mai încurcă de câteva ori. Elevii se relaxaseră. Vorbeau între ei şi răspundeau la strigările sale anemice fără să ridice mâna, uneori fără să privească.
            - Iosifescu Adina!
            - Cosmescu! se auzi din clasă, în urma unui chicot.
            Râsetele îi astupară urechile. Risipi cu greu ceaţa de pe ochi. Da, scria Cosmescu.
            - Dopro... Dobrotă Emil!
            - Aici!
            Alte râsete.
            - Haideţi, domnu’, îmi daţi voie? E ceva urgent!
            Grasul se ridicase în picioare şi venea spre catedră cu telefonul în mână. Imaginea elevului îl izbi ca un fier înroşit. Nu îl pregătise nimeni pentru muntele acela care se apropia fără jenă.
            - Măi, omule! strigă el disperat. Ţi-am dat eu voie să ieşi din bancă?
            - Ho! Ce ţipaţi aşa? V-am cerut voie.
            - Şi eu ţi-am spus să stai jos! Pune telefonul pe catedră! Acum!
            Băiatul se aşeză în bancă şi băgă telefonul în buzunar.
            - Gata! Nu mai fac nimic! Stau cuminte!
            Clasa aştepta. Se simţi dator să continue. Dacă se oprea acolo, ce s-ar fi întâmplat orele următoare? Se ridică de pe scaun şi porni cu paşi apăsaţi. De afară se auzeau razele cum izbeau geamul. Un băiat de la perete era pregătit să filmeze. Fetele priveau speriate. Ajunse la banca elevului prea repede, încă nepregătit.
            - Ţi-am spus să pui telefonul pe catedră!
            - Lăsaţi! se apără elevul.
            - Acum!
            Întinse mâna ca un cerşetor pe care nu-l bagă nimeni în seamă.
            - Măi, omule! urlă el. Tu chiar nu înţelegi? Ţi-am spus să îmi dai telefonul! Şi ridică-te în picioare când vorbesc cu tine!
            Băiatul se ridică. Proastă idee! Era cu o palmă mai înalt. Privirea aceea pe care era nevoit să o arunce în sus îl umili şi umilinţa crescu în fiecare ochi care îl privea. Simţea că nu mai este al lui, că nu se mai deţine. Se desprinsese de sine şi căzuse în groapa aia în care îl priveau toţi şi-l batjocoreau. Se ura.
            Drumul până la catedră a fost un tunel. Un tunel fără nimic la capăt, lung, umed şi întunecat. Un tunel de pâslă. Băncile treceau pe lângă el ca nişte umbre. Se aşeză pe scaunul plin de pioneze şi începu să strige numele din nou, de data asta greşind chiar la toate, de parcă şi-ar fi propus să le pocească. Înainte să termine se auzi soneria. Închise catalogul şi se ridică brusc. Elevii erau deja în picioare. Unii dintre ei se opriseră în faţa uşii, gata să iasă. Fugi repede, aruncându-le o privire cruntă. Grasul se dădu la o parte, maimuţărindu-se:
            - Poftiţi! Poftiţi!

            Era transpirat. Cămaşa îi intrase în piele. Holul era prea lung...