Copilul era pe neașteptate în spatele lor. Dar numai când erau singuri. Și numai când, fără să le pese, aruncau ceva pe jos, o hârtie mototolită, un ambalaj, o bucată de ceva nefolositor. Deodată, copilul era acolo, chicotind, lua gunoiul aruncat și fugea pe după blocuri. Oamenii se uitau buimaci la arătare și rămâneau cu mâinile în aer. Mulți nici nu puteau spune dacă se întâmpla cu adevărat sau erau doar scorniri ale unuia și altuia cu mințile prea îmbuibate de senzațional, misterios și ciudat. Nici așa nu putea fi. Nu erau cu toții nebuni. Puteau spune Am mâncat o înghețată și uite așa am aruncat punga în tufiș, zic, lasă că nu vede nimeni. Și când aud cum râde, strânge punga și o ia la fugă!
Poveștile au început să curgă una după alta. Totuși, odată cu înmulțirea martorilor, misterul sporea și el. Pentru că nimeni nu putea dovedi. Totul se petrecea noaptea, când aleile erau pustii, și niciunul dintre pățiți nu putea spune Uite, a văzut și X sau Y. Nu puteau spune și asta îi zăpăcea de tot. Un lucru putea să confirme oricine: aleile lor erau cele mai curate. Nici pic de hârtie, ambalaj sau altă murdărie. Ce să mai spui de străini, că râdeau de ei cu toți dinții: Hai, bre, chiar vrei să-ți bați joc de noi? Altă cale să te lauzi n-ai găsit?
Femeile mai cucernice, care le știau și le urmăreau toate, au început să contabilizeze. Când se întâlneau, treceau în revistă fiecare pățit credibil, fără să-i pună la socoteală pe născocitori. Cu adevărat puteau spune și ele că aproape nu era locatar al blocurilor din zonă care să nu se fi întâlnit cu gunoierul misterios. Descrierile se potriveau întru totul, nu era nicio abatere, nicio diferență între mărturii: un copil blond, de vreo opt anișori, în picioarele goale, cu pantaloni scurți și tricou, decolorate și murdare, cu părul răvășit și nasul cârn. Sub ochiul drept avea o aluniță verde. Știau ele cum se făceau mărturiile în zonă. Niciuna nu semăna cu cealaltă, fiecare simțea plăcerea să mai adauge câte un detaliu personal. De data asta, nu existau deosebiri. Orice înfloritură fusese înlăturată. Nimeni nu mai înțelegea nimic.
S-au gândit cum să facă să lămurească nefăcuta. Voiau să se convingă cum și ce e cu treaba asta ciudată, de care ajunsese să vuiască întreg cartierul. Mai mulți inși hotărâră să pândească, să elucideze până la urmă tot misterul. Așa că s-au format mai multe perechi. Unu mergea pe stradă și arunca gunoiul, iar altul îl urmărea din umbră, ascuns vederii, după un pom, după un colț sau chiar dintr-un apartament. Ce s-a întâmplat nu a putut prezice nimeni. Mereu cel care arunca mizeria spunea că a văzut copilul gunoier, pe când observatorul putea să jure că n-a văzut nimic. Cert este că gunoiul nu mai era acolo unde fusese aruncat. Vă dați seama că la început s-au certat între ei care că minte. Dar să mintă cu toții era prea de tot. Clar era o ciudățenie de paranormal la mijloc.
Când au văzut așa, au hotărât să meargă mereu însoțiți. Nimeni nu avea voie să iasă singur. Ieșeau în grupuri de câte doi, trei sau mai mulți. Și cum mergeau așa, câte unu scăpa un rest de ceva. Și să vezi ciudățenie, că iar începea gâlceava. Ceilalți spuneau răspicat că nu au văzut nimic. Pățitul nici nu mai avea curajul să vorbească. De mințit, însă, nu putea minți. Copilul era acolo, în spatele lui. Chicotea bucuros parcă de o pomană și fugea după cel mai apropiat colț. I se vedeau picioarele goale cum ștergeau asfaltul întunecat.
Vă dați seama că au apărut și ziariștii în peisaj. Au venit televiziunile, microfoane, camere, interviuri, anchete, bani învârtiți, dezbateri și așa mai departe. Dar uite că ciudățenia nu se oprea aici. Misteriosul copil nu se arăta decât celor din zonă. Ei, asta le-a dat o palmă. Cât paranormal să fie? A durat povestea o lună, două, apoi presa a început să-și caute alte ciudățenii. Au rămas oamenii cu ale lor, cu tot cu gunoierul desculț. Dacă asta ar fi oprit vizitele ar fi fost mulțumiți. Dar nu s-a întâmplat așa.
Atunci s-a hotărât: nimeni nu mai are voie să arunce gunoaie. Au făcut un act la notar de s-a crucit și omul. Dar ce să faci când vin sute de familii, cu mic cu mare și cer același lucru. Dacă erau doi-trei, i-ar fi considerat nebuni. Cine arunca gunoaie pe jos, plătea o amendă, iar banii se foloseau pentru cumpărarea de coșuri pentru gunoi. Au mai greșit câțiva, dar cum amenda nu era prea mică, au renunțat să mai facă pe grozavii.
Și a dispărut copilul desculț. După câteva luni, puteau spune ușurați că totul era doar o amintire, amintirea unui fapt care parcă nici nu avusese loc. Nimeni nu mai vedea arătarea nopții, nu-i mai auzea chicotelile ciudate fugind în întuneric. Viața revenise la normal.
- Ce-o fi fost, ciudățenie sau aievea, niciunul dintre noi nu poate spune, rosti unul dintre ei, după un an, când se întâlniră cu toții pe o bucată de gazon curat ca un covor. Eu atât vă spun, că a fost nevoie de o fantomă ca să ne amintim să fim oameni civilizați. Uitați-vă în jur: copiii și nepoții noștri se joacă pe iarbă curată, nu între hârtii și sticle; pomii noștri sunt curați și aerul proaspăt; pot spune că noi suntem mai sănătoși.
Oamenii încuviințară. Și totuși ce-i făcuse să se schimbe? Frica de un copil despre care nu puteau spune dacă există sau nu?
- Vorbiți de copilul desculț care adună hârtii noaptea? se auzi vocea unui bătrân. Se oprise pe o alee de dale strălucitoare, cu o sacoșă în mână. Există, cum să nu? L-am văzut eu aseară, lângă bloc, dincolo, în partea cealaltă a orașului. Avea așa, sub ochiul drept, o gâlmă verzuie!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu