De la o vreme eram un punct...

miercuri, 31 iulie 2013

Proză. 8 - Cu lumina aprinsă...

     L-am învelit pe Ionuț cum știu eu, adică am tras pătura până la frunte și apoi am îndoit-o cu grijă și i-am lipit-o de gât. Mama nu o îndoaie. Ea o lasă așa pe umăr, dar mie îmi place îndoită la capăt, pentru că atunci când dormi gâtul se face rece și dacă nu e încălzit cum trebuie te doare capul. Și pe Ionuț nu trebuie să îl doară capul. Deja are prea multe dureri. Când i se mișcă mărul lui Adam, cred că îl doare pielea. Mărul lui este foarte mic, abia se vede. Îmi duc mâna la gât să văd dacă am și eu mărul lui Adam. Am, dar nu îl simt decât când apăs cu degetul pe el. Când iau mâna de acolo, am impresia că nu-l mai am. Mama nu are. Mi-a spus mie cineva că i l-a mâncat o pisică odată, când dormea. Așa fac pisicile când văd că ți se mișcă ceva acolo în gât. Ele cred că este șoarece și vor să-l mănânce. Cred că așa s-a întâmplat la mama, dar a fost demult pentru că n-am văzut nicio cicatrice.
     La geam se vede întuneric. Lui Ionuț nu-i place întunericul. Nici mie nu-mi place. Când ne trezim noaptea să ne ducem la baie, mama aprinde toate luminile, și pe cea din cameră, și pe cea de pe hol, și pe cea din baie. Dacă e puțin întuneric undeva, Ionuț începe să plângă și se lipește de perete tremurând. Închide ochii și zice încontinuu Lumină! Lumină! Eu fug repede și aprind lumina. Îl ridic și îl ajut să-și dea pantalonii jos. Când termină, Ionuț și-i trage singur. După aceea el pleacă în pat iar eu închid ușa de la baie cu cheia. Odată, mama a stins lumina pe hol când eram în baie și am văzut un cap de schelet cum s-a lipit de geam și nu a mai plecat de acolo până am deschis ușa și am fugit în pat. Când închizi ochii scheleții nu dispar. Ei stau acolo și râd la tine, dar tu trebuie să te strâmbi la ei și asta îi enervează.
    Acum nu sunt scheleți la geam. Pentru că este Ionuț cu mine. Nu știu cum se întâmplă. El este mic și nu poate să mă apere, dar uite că scheleții fug când el este în cameră. Lui îi este frică de omizi. Se trezește în miezul nopții și strigă ca un nebun Omida! Mă speriam și eu când îl auzeam. Dar am găsit soluția. Când se trezește el speriat, eu aprind lumina și mă fac că omor omizi și strig Ionuț! Pac omida! Pac omida! Și el începe să râdă cu lacrimi, că nu știe dacă să-i mai fie frică sau nu. Până la urmă se liniștește. Acum încă nu s-a trezit. Doarme liniștit. I se mișcă spatele sub tricoul cu peștișori. Degetele de la mâini i se mișcă și ele și leagănă termometrul pe care l-a strâns în pumn până a adormit. Mama i l-a dat ca să nu mai plângă. Are febră mare. Mama s-a dus repede până la farmacie să-i ia niște pastile sau un supozitor. 
     Mărul lui Ionuț se mișcă fără oprire. La geam, întunericul stă lipit ca o pătură neagră. Și mama nu mai vine...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu