Proză.6 - Biologie pe muţeşte

          Ora de biologie. Elevii aşteaptă cuminţi în bănci, ordonaţi, cu manualele pregătite, cu caietele deschise. Unii dintre ei mai repetă lecţia, aruncându-şi ochii pe însemnări. Uşa clasei se deschide cu zgomot. Profesoara intră vijelie ignorând salutul elevilor, fără să închidă uşa. În urma ei, un băiat se repede fără zgomot. Femeia se aşază încruntată la catedră şi, fără să ridice ochii, exclamă:

            - Absenţi!

            - Nimeni, răspunde o fată micuţă din prima bancă.

            Profesoara nici nu aşteaptă ca eleva să termine, începe să foiască filele catalogului. În clasă se simte aşteptarea.

            - Arnăutu Teodor! În faţă!

            Din spatele clasei, se ridică un băiat înalt, cu părul creţ şi palme late, ca nişte lopeţi.

            - Ai învăţat pentru azi? se repede profesoara.

            - Da, răspunde elevul scurt.

            - Să te-auzim, se-aude de la catedră, ceva mai blând.

            Băiatul începe să spună lecţia. Buzele lui se mişcă regulat, armonios, ca într-un cântec. Ceilalţi elevi ascultă cu atenţie şi dau din cap a aprobare la afirmaţiile sale. Profesoara priveşte înainte, pe deasupra clasei. Ea nu pare mulţumită.

            - Păi, ai zis că ai învăţat! De ce nu spui nimic?

            - Am spus, doamna profesoară.

            - Cum ai spus, că eu nu am auzit nimic!? Ce lecţie am avut pentru astăzi?

            - Ţesuturile, răspunde elevul repede.

            - Aşa! Ia zi tu ce sunt ţesuturile.

            Începe elevul să spună şi spune aşa frumos, dar profesoara nu aude nimic. Se uită la buzele elvului cum se mişcă fără încetare şi nu mai înţelege cum vine asta.

            - Măi! Ori am înnebunit eu, ori sunteţi voi mişei! Mai tare!

            Elevul vorbeşte mai cu însufleţire. Buzele nu-i stau locului. Profesoara, însă, tot nu aude nimic. Se uită la ceilalţi elevi cum dau din cap a aprobare. Se duce lângă elev. Se bagă sub bărbia lui, ca un doctor la control. Băiatul continuă să spună lecţia ferindu-se puţin. Degeaba! Niciun sunet nu vrea să picure din gura lui în urechile profesoarei.

            - Voi auziţi ceva? se adresează ea către clasă, dând din urechi parcă pentru a scutura ceva ce o împiedică să audă.

            - Da, doamna profesoară! răspunde eleva mărunţică din faţă.

            - Pe tine cum te aud, măi? se răsteşte femeia.

            - Dar noi îl auzim pe el, doamna profesoară.

            - Şi ce-a spus?

            - Ţesutul este o grupare de celule care au aproximativ aceeaşi formă, aceeaşi structură şi îndeplinesc aceeaşi funcţie...

            - De-ajuns! izbucneşte profesoara. Măi nătărăilor! Măi, nu vă jucaţi cu mine!

            Se opreşte, însă, când vede feţele nedumerite şi nevinovate ale elevilor. Mai aruncă o privire către elevul din faţă, care pare la fel de surprins, apoi se apucă cu mâinile de cap, îşi ia servieta şi se repede pe uşă, prea repede ca să mai audă pufnetele de râs ale elevilor. Se duce val-vârtej pe hol, trânteşte uşa de la cancelarie şi se opreşte în faţa directorului, care tocmai dădea să iasă.

            - Domnule director! Spuneţi ceva, că înnebunesc! şi se bagă în el să vadă dacă iese vreun sunet de pe buzele omului. Directorul o priveşte înmărmurit, ca pe un nebun.

            - Doamna profesoară, s-a întâmplat ceva?

            Femeia îşi dă seama de ridicolul gesturilor sale. Se îndreaptă jenată.

            - Dracu’ să mă ia, că m-au distrus împieliţaţii ăştia!