De la o vreme eram un punct...

miercuri, 31 iulie 2013

Proză. 8 - Cu lumina aprinsă...

     L-am învelit pe Ionuț cum știu eu, adică am tras pătura până la frunte și apoi am îndoit-o cu grijă și i-am lipit-o de gât. Mama nu o îndoaie. Ea o lasă așa pe umăr, dar mie îmi place îndoită la capăt, pentru că atunci când dormi gâtul se face rece și dacă nu e încălzit cum trebuie te doare capul. Și pe Ionuț nu trebuie să îl doară capul. Deja are prea multe dureri. Când i se mișcă mărul lui Adam, cred că îl doare pielea. Mărul lui este foarte mic, abia se vede. Îmi duc mâna la gât să văd dacă am și eu mărul lui Adam. Am, dar nu îl simt decât când apăs cu degetul pe el. Când iau mâna de acolo, am impresia că nu-l mai am. Mama nu are. Mi-a spus mie cineva că i l-a mâncat o pisică odată, când dormea. Așa fac pisicile când văd că ți se mișcă ceva acolo în gât. Ele cred că este șoarece și vor să-l mănânce. Cred că așa s-a întâmplat la mama, dar a fost demult pentru că n-am văzut nicio cicatrice.
     La geam se vede întuneric. Lui Ionuț nu-i place întunericul. Nici mie nu-mi place. Când ne trezim noaptea să ne ducem la baie, mama aprinde toate luminile, și pe cea din cameră, și pe cea de pe hol, și pe cea din baie. Dacă e puțin întuneric undeva, Ionuț începe să plângă și se lipește de perete tremurând. Închide ochii și zice încontinuu Lumină! Lumină! Eu fug repede și aprind lumina. Îl ridic și îl ajut să-și dea pantalonii jos. Când termină, Ionuț și-i trage singur. După aceea el pleacă în pat iar eu închid ușa de la baie cu cheia. Odată, mama a stins lumina pe hol când eram în baie și am văzut un cap de schelet cum s-a lipit de geam și nu a mai plecat de acolo până am deschis ușa și am fugit în pat. Când închizi ochii scheleții nu dispar. Ei stau acolo și râd la tine, dar tu trebuie să te strâmbi la ei și asta îi enervează.
    Acum nu sunt scheleți la geam. Pentru că este Ionuț cu mine. Nu știu cum se întâmplă. El este mic și nu poate să mă apere, dar uite că scheleții fug când el este în cameră. Lui îi este frică de omizi. Se trezește în miezul nopții și strigă ca un nebun Omida! Mă speriam și eu când îl auzeam. Dar am găsit soluția. Când se trezește el speriat, eu aprind lumina și mă fac că omor omizi și strig Ionuț! Pac omida! Pac omida! Și el începe să râdă cu lacrimi, că nu știe dacă să-i mai fie frică sau nu. Până la urmă se liniștește. Acum încă nu s-a trezit. Doarme liniștit. I se mișcă spatele sub tricoul cu peștișori. Degetele de la mâini i se mișcă și ele și leagănă termometrul pe care l-a strâns în pumn până a adormit. Mama i l-a dat ca să nu mai plângă. Are febră mare. Mama s-a dus repede până la farmacie să-i ia niște pastile sau un supozitor. 
     Mărul lui Ionuț se mișcă fără oprire. La geam, întunericul stă lipit ca o pătură neagră. Și mama nu mai vine...

marți, 30 iulie 2013

Poezie. 26 - eu nu îmi tatuez chipul meu pe piept

eu nu îmi tatuez chipul meu pe piept
nici nu-mi atârn de urechi cercei
cu numele meu
eu nu mă strig pe străzi
pe mine
umblând cu mine în vârful hainelor poleite
eu nu fur din ochii altor muritori
lumina cu care își hrănesc sufletul
doar ca să-mi luminez întunericul
în care mă tăvălesc
ca un spirit al gropilor
eu nu dorm cu aparatul de fotografiat
sub pernă
și nici oglinzi nu car după mine
să mă conving de frumusețea mea
nu tai
cu vârful limbii
răni în inimile din jur
ca să uit adâncimea rănilor mele

eu...
doar îmi număr degetele
zi de zi
le număr ca pe anii ce trec
din zece în zece
din zece în zece
tot înainte

duminică, 28 iulie 2013

Şcondrul - proză publicată în revista „Vatra veche”, Nr. 8/2013

VATRA VECHE 8/2013, pag. 74

(comentariu nesportiv cu sticla în mână)

Locul: Faleza din Sulina
Timpul: 15 august, Sfânta Maria, sfânta zi a marinei, câteva minute, cât rezistă vestitul comentator
Împrejurări: Ăi mai mari din oraş s-au gândit să organizeze vestite concursuri sportive; şi iată cea mai vestită întrecere, Şcondrul, un trunchi de copac, nu foarte gros dar nici prea subţire, uns cu dărnicie cu vaselină, în capul căruia aşteaptă vestitul steguleţ care înseamnă că fericitul care îl apucă şi nu-i dă drumul a pus mâna pe vestitul purceluş, ascuns în vestitul sac pe care îl păzeşte cu stoinicie vestitul primar ca să-l înmâneze vestitului câştigător...
Comentator: nea Pavel Roşuleţ, vestit pescar şi amator de jumătăţi tari, călărind o bintă, mai la o parte de locul vestitelor jocuri, de unde are o privelişte perfectă asupra vestitului spectacol în care câţiva nesăbuiţi, care n-au avut altceva mai bun de făcut, au hotărât să devină vestiţi făcându-se de râs...
Spectatori: Gură-cască din oraş, cu pisici, cu căţei, cu bunici, cu nepoţi, cu tot ce-au reuşit să aducă şi ei din gospodărie
Tonul: Băşcălie totală, fără limite de batjocură şi veselie

Preludiul 1: Băăă, care vă uitaţi... că ne adunarăm să sărbătorim... hai noroc şi sănătate... care bea cu mine?... să trăiască pescarii cei pescari... vai de mama lor... ia uite ce şcondru lucios... şi vorbeşte dom primar... Guiţ-Guiţ... Bravos!... mare premiu... mare...

Preludiul 2: Hee! Hee! Care-ndrăzneşti să mergi pe şcondru... da’ să mergi aşa… ca săgeata, m-auzi?... şuuu… iute-iute… poc steguleţu’… purceluş gras de Crăciun… mâncal-ar mama!... Ia… care-ndrăzneşte… care mai pofteşte?… n-ai curaj?... stai acasă… hai noroc şi sănătate!

Constatare: Pe sticla mea că-s mulţi, ferească Dumnezeu!... O!... are microfon dom’ crainic!... Bravos!... Ia! Şşşşt!... S-auzim şi noi!... Linişte!...

Paranteza 1: Hai noroc nea Mitică! E!... Uite la şcondru!... Mare panaramă! Să-i vezi cum cad!... Ca muştele! Pe sticla mea!...

Concurentul nr. 1: Şter-flea Mar-an… voinic, săracu’… bă, ai mâncat dinamită?... O!o!... o ia încet… bă, nu aşa!... iute ca fulgeru… că vasilina!... fuuu! alunecă rău… Pleosc!... Ha! Ha!... Te-ai făcut de râs, bă!... nici doi paşi şi bâldâbâc… aplauze, vă rog, aplauze… eşti varză!... altu’ la rând!...

Concurentul nr. 3 (la nr.2, nea Pavel a tras din sticlă): Bulică Costel … vai de el… bă, nu ţi-au dat alde tac-tu să mânânci… e mic să-l scapi printre deşte… nu te duce… vai… e şcondru’ mai gros ca el… piele… piele… Oooo!... Ia uite la el!... Iute al dracu’!... Spirt!... Vaaaai!... L-a ratat… Mic şi-al dracu!... Pleeosc!... aplauze, vă rog, aplauze… le merită… altu’ la rând!...

Paranteza 2: (nea Pavel a plecat un moment, concursul continuă, fără rezultate prea mari, că, de’, vaselina e din belşug, cad săracii pe capete; din zece bravi concurenţi, niciunul nu reuşeşte să ia steguleţul, aşa că se reia şirul; hai că vine nea Pavel şi are şi sticla plină) Aşa… Eeeee!... Aşa mai merge… cu sticla goală parcă eram pe uscat…

Concurentul nr. 3: Iar ăsta micu’?... Bă! cum a fost?... N-a luat niciunu’?... Slab! Slab… pe vremea mea… din prima, mă, din prima… Pleosc!... aplauze, vă rog, aplauze… altu’ că ne-am plictisit…

Concurentul nr. 6: (la nr. 4 şi 5, nea Pavel l-a salutat pe Gicu Sârbu, căpitan pe Feldioara) Hai cu spectacolu’!... bă, da’ nu le mai zice numele?... Aa! Cum îi spune lu’ ăsta?... Bâşcu Dorel… Hai Dorele! Mâncate-ar mama!... Nu, bă, nu în apă… hai, luaţi purcelu’ că mai are şi lumea treabă p-acasă… Of! Of!... Împiedicaţilor!... aplauze, vă rog, aplauze… Slab! Slab!... Altu’ la rând!...

Concurentul nr. 7: Bă! Staţi aşa… Bă!... nu vă mişcaţi… Bă, ăsta goleşte Dunărea de apă… Grasule!... curge şunca pe tine… sfârâie… sfârrr! sfâââr!... nu sări, grasule… nu vrem să facem baie azi… am făcut ieri…. Vaaai!
Eşti un gras cât geamandura
Nu te-ncape nici Musura…
… fugiiiţi!... cade grasu’… bombaaa!... pleaşcă… ţi s-a-nroşit grăsimea!... nu aplaudaţi!... ăsta a mâncat purcelu’ şi pe frasu’ şi pe ta-su… hai noroc!…

Concurentul nr. 10: (la nr. 8 şi 9 nea Pavel a făcut o pauză, că s-a dezechilibrat şi era cât pe ce să cadă în Dunăre; au sărit doi băieţi vânjoşi, l-au prins de guler şi l-au îndreptat pe bintă; capul i se clatină rău şi toate i se învârt în jur; concursul a continuat fără comentator – nimic notabil, lumea protestează nemulţumită; slab concurs, trebuie să-i dau dreptate lu’ nea Pavel; hai că şi-a revenit comentatorul nostru de ocazie; se cam clatină, dase ţine încă)
Şi-aşa-mi vine câteodată…
ce-aţi făcut, mă, n-aţi luat purcelu’?... bă, şi-mi vâjâie tot capu’… bă, şi eu făceam mai bine ca voi… ia staţi aşa… eee… au învăţat băieţii… s-a dus vasilina… cine-i ăsta, bă, băieţi?… Doru Sighinaş?... o, ăstai şmecher… şi vine el… şi aleargă el… iute… aşa, frate… hai… şi… şi… nu cazi… ia-l!... ia-l, bă!... hop… Braaavooo!... Gooooooooooooooooooooooooooool! A luat steguleţu’!... A luat purcelu’… Guiţ! Guiţ!... Applauzzzeee!... A… pla…uuuu… zzzeee….


Deznodământ: nea Pavel a căzut în cele din urmă în apă; a făcut aşa ca o figură necunoscută de nimeni, părea că se uită după ceva; băieţii cei doi de mai nainte nu au crezut că chiar o să cadă, dar a căzut, comentatorul nostru, ca o cârpă, a sărit apa în jurul lui roată; au sărit vreo trei de l-au tras la mal; ce credeţi că a făcut nea Pavel pe mal? A dormit! Da! A dormit dus! Hai, noapte bună!

miercuri, 24 iulie 2013

Poezie. 25 - fără de tine

eu nu mă am pe mine
în mine
când tu nu-mi zâmbești
eu nu am umeri
sub cap
nu am piept
peste inimă
eu nu am picioare-n pantofi
când tu nu-mi așezi tălpile moi
pe timpan
eu nu zbor
când ploaia ta nu îmi udă petalele
eu nu am chip
când
fără chipul tău ziua stă să înceapă
eu fără de tine
nu știu ape sau foc sau pământ
sau aer
sau vânt
eu fără de tine
n-am tic-tac să-mi măsoare
nimicul
ce sunt
eu fără de tine
nu am nici pământ
să-mi astupe sfârșitul
fără
de
tine
eu
nu
sunt
eu

marți, 23 iulie 2013

PREMIILE CONCURSULUI „DOR DE DOR” - 2013

   


Revista literară ,,DOR de DOR” Localitatea Dor –Mărunt, judeţul Călăraşi
PRIMĂRIA DOR-MĂRUNT CONSILIUL LOCAL DOR-MĂRUNT
CONCURSUL NAŢIONAL DE POEZIE, POEZIE PENTRU COPII, PROZĂ, CRITICĂ LITERARĂ, ESEU, REPORTAJ LITERAR, EPIGRAMĂ, PICTURĂ ŞI FOTOGRAFIE ARTISTICĂ „DOR de DOR” 2013

1. PREMIUL DE EXCELENŢĂ - CENACLULUI ,,MIRCEA ELIADE” AL ELEVILOR DIN ŞCOLILE GENERALE ŞI LICEELOR DIN ORAŞUL CERNAVODĂ CONDUS DE PROF. LAZEA NECULAI PENTRU PROMOVAREA POEZIEI AUTENTICE.
2. PREMIUL DE EXCELENŢĂ PENTRU POEZIA PATRIOTICĂ - ROMEO THARHON (BUCUREŞTI)
3. PREMIUL DE EXCELENŢĂ PENTRU POEZIA RELIGIOASĂ - MIRCEA DORIN ISTRATE (TG.MUREŞ)
4. PREMIUL DE EXCELENŢĂ PENTRU ORIGINALITATEA VERSULUI CLASIC ROMANESC - VIORICA CĂTUNEANU (ILVA MARE-BISTRIŢA –NĂSĂUD)

POEZIE:

1. MARELE PREMIU PENTRU POEZIE „Dobre Marin Corneliu,, - MIHAI DOREL GAFTONEANU (BOTOŞANI)
2. PREMIUL PENTRU ORIGINALITATEA VERSULUI CLASIC ROMÂNESC - ADĂSCĂLIŢEI MARIANA (DOROHOI-BOTOŞANI)
3 . PREMIUL 1 PENTRU POEZIE - TATIANA SCURTU-MUNTEANU (GALAŢI)
4. PREMIUL 1 PENTRU POEZIE - MĂDĂLINA ELENA BARBU (VĂLENII de MUNTE)
5. PREMIUL 1 PENTRU POEZIE - THEODOR RÂPAN (BUCUREŞTI)
6. PREMIUL 1 PENTRU POEZIE DEDICATĂ POETULUI NAŢIONAL MIHAI EMINESCU - LUNGU CAMELIA (CERNAVODĂ)
7. PREMIUL 1.PENTRU POEZIE DEDICATĂ POETULUI NAŢIONAL MIHAI EMINESCU- CHIBZUI VIOREL (CERNAVODĂ)
8. PREMIUL 2 PENTRU POEZIE – MARIANA EFTIMIE KABBOUT (GALAŢI)
9. PREMIUL 2 PENTRU POEZIE - ION GAGHI (GIURGIU)
10.PREMIUL 2 PENTRU POEZIE VERA CRĂCIUN (BRAŞOV)
11 PREMIUL 2 PENTRU POEZIE - IOANA BURGHEL (MOTRU-JUD.GORJ)
12. PREMIUL 3 PENTRU POEZIE -RAVECA VLAŞIN (DEJ-CLUJ )
13 . MENŢIUNE 1 PENTRU POEZIE - GEAMĂNU DORINA (CĂLĂRAŞI)
14. MENŢIUNE 1 PENTRU POEZIE - VIŢELARU LOREDANA NICOLETA (HUŞI)
15. MENŢIUNE 2 POEZIE - JURCA MARINELA FLORINA (LOVRIN-JUDEŢUL TIMIŞ)
16. MENŢIUNE 2 POEZIE- SPIRIDON ELENA (FLĂMÂNZI-BOTOŞANI)

PROZĂ:

MARELE PREMIU PENTRU PROZĂ- FLORENTINA LOREDANA DALIAN (SLOBOZIA-IALOMIŢA)
1.PREMIUL 1 PENTRU PROZĂ- LIVIU CHIFANE (BRĂILA)
2. PREMIUL 1 PENTRU PROZĂ - AURELIA CORBEANU (CURTEA DE ARGEŞ)
3. PREMIUL 2 PENTRU PROZĂ - ION MORARU (GALAŢI)
4. PREMIUL 2 PENTRU PROZĂ BOBICĂ RADU COSTEL (VASLUI)
5. PREMIUL 2 PENTRU PROZĂ -PENU MIRELA (BUCUREŞTI)
6. PREMIUL 3 PENTRU PROZĂ -MARIAN MALANCIU (SLATINA-OLT)

ESEU:

1. PREMIUL 1 PENTRU ESEU- IAGĂRU DINA SORIN MARIAN (PITEŞTI)
2 . PREMIUL 2 ESEU- ALEXANDRA BENEA (PIATRA-NEAMŢ)

EPIGRAMĂ:

1. PREMIUL 1 PENTRU EPIGRAMĂ- FLORIN ROTARU (BUZĂU)
2. PREMIUL 1 EPIGRAMĂ - IOAN TODERAŞCU (COSTEŞTI VASLUI)
3. PREMIUL 1 EPIGRAMĂ- NICU STANCU (IAŞI)

REPORTAJ:

1. PREMIUL 1 PENTRU REPORTAJ- DUŞAN MONICA (RÂBIŢA-HUNEDOARA)
2. PREMIUL 2 PENTRU REPORTAJ - MIRON ŢIC ILIA (JUDETUL HUNEDOARA)

POEZIE PENTRU COPII:

1. PREMIUL 1 POEZIE PENTRU COPII- LIDIA BATALI (BUCUREŞTI)
2. PREMIUL 1 POEZIE PENTRU COPII - IULIANA VADUVA (BUCUREŞTI )
3 . PREMIUL 2 POEZIE PENTRU COPII - MONICA GHERGHEL (BUCUREŞTI n.BOTOŞANI)

PICTURĂ
1. PREMIUL 1- STELUŢA NISTORESCU (BUCUREŞTI)
2.PREMIUL 1- DUŢULESCU CRISTIAN (BUCUREŞTI)
3. PREMIUL 1- PICTURĂ ŞI GRAFICĂ - CONSTANŢA ABĂLAŞEI –DONOSĂ (BRĂILA) 
4.PREMIUL 2- PICTURĂ- GABRIEL IONUŢ IOANICIU (Alba –Iulia)

Festivitatea de acordare a premiilor va avea loc în data de 16.08.2013, la Hanul Turistic Lehliu Gară, jud. Călărași începând cu ora 13.00. Concursul, având ca temă „Universul satului românesc” și ajuns la a opta ediție, a fost organizat prin eforturile scriitorului Marin Toma, fondator al revistei literare „Dor de Dor”; în paginile acesteia au fost promovați numeroși poeți, prozatori, pictori și alți oameni de diferite profesii din domeniul culturii.

miercuri, 17 iulie 2013

Proză. 7 - Copilul care a vrut să fie LIKE

     Poate vi se pare ciudat faptul că Mișu a vrut să fie LIKE, adică acea mână cu degetul ridicat în sus pe care o puneau toți pe ecran, de la unul la altul, dar nouă, celor care îl cunoșteam, nu ni se părea deloc anormal. Noi, adică gașca lui de prieteni din clasa a cincea din comuna Mâncociu, dracii rebeli, cum ne cheamă toți profesorii. Noi îl știam pe Mișu de mic. Îi plăceau foarte mult calculatoarele de la școală și stătea tot timpul în laborator. Adică și în timpul orelor, la toate orele, și după ore, că se ducea repede acasă, arunca geanta în pat, rupea un colț de pâine și venea repede înapoi. Nu, că aveam un prof foarte de treabă acolo în laborator și îl lăsa că era amărât săracu' Mișu. Atâta bucurie avea și el. Că taică-su a plecat de acasă, adică i-a lăsat pe el și pe frații lui, că erau cinci cu toții, iar maică-sa a plecat în Italia că să muncească, dar nu s-a mai întors. Și ei au rămas cu alde bunică-su, care nu au grijă de ei că beau toată ziua și stau pe la cârciumă. Noroc cu soră-sa care e clasa a opta și are grijă de toți, ca mama lor, dar cât să poată și ea?
     Să rămână între noi, dar noi credem că taică-su a plecat de nebun că era cam dus de cap. Toată ziua îi bătea și țipa la ei și dup-aia s-a dus așa unde a apucat. Cred că a și murit că avea o boală gravă la creier. Ăștia mai răi zic că Mișu l-a moștenit pe taică-su, dar eu nu zic nimic, săracu' de el.
     Lui Mișu i-au plăcut foarte mult butoanele de la calculator de când le-a văzut prima dată. Nu-și mai lua ochii de la ele. Prima dată a vrut să fie butonul ăla lung pe care apăsa toată lumea. Cum scriau un cuvânt, apăsau pe el și așa de tare i-a plăcut lui Mișu că și-a schimbat numele în SPACE. Dar el nu putea să spună cum trebuie și zicea SPEI așa că noi i-am făcut pe plac și i-am spus MIȘUSPEI. După câteva zile s-a supărat MIȘUSPEI pentru că Pișcu, bătăușul, i-a spus că tasta aia înseamnă spațiu, adică nimic, gol, cum era și Mișu. 
     Așa a devenit Mișu DILIT. Când ne vedea, ne ștergea pe toți, ne dădea DILIT. Numai că tot Pișcu l-a dezvățat și de DILIT că-i dădea DILIT la stomac, DILIT la coaste până nu i-a mai trebuit lu Mișu niciun DILIT. 
     Apoi i s-a pus pata pe LIKE. Lumea îl striga MIȘULAIC și el arăta degetul mare fără să-și ia ochii de la monitor. Și ce să vă spun, că nu a fost deloc bine pentru MIȘULAIC, că doamna directoare a văzut că chiulește de la ore ca să stea în laborator, așa că i-a interzis să mai dea pe acolo. L-a certat și pe profu' de la info. Când a văzut așa, MIȘULAIC nu s-a lăsat păgubaș. Pe la ore nu a dat și am crezut că s-a întâmplat ceva cu el, dar el ce credeți că făcea? Stătea ascuns în corcodușul de lângă școală și se uita pe geam cum profu' dădea LIKE după LIKE și-i plăcea foarte mult și tare ar fi vrut să-l bage lumea în seamă așa cum făceau cu chestia aia albastră pe ecran. Ne-a și zis că ar vrea să dea oamenii MIȘULAIC, să fie el acolo pe ecran să se plimbe prin toată lumea. De-aia zic toți că nu era în toate mințile că începuse să ne întrebe cum pot oamenii să devină, așa, LIKE-uri, adică să intre în calculator. Mulți nici nu-l mai băgau în seamă, se fereau de el.
     Nu a mai apucat săracul, că s-a înecat anul trecut în râu. Unii zic că așa i-ar fi spus nu știu cine că se face LIKE, dacă se bagă la fund și-și ține respirația cinci minute. Pe crucea de lemn a lui MIȘU cineva a desenat cu markerul o mână albastră cu degetul mare în sus și a scris:

                                                  LIKE MIȘULE!
     

duminică, 14 iulie 2013

Proză.6 - Biologie pe muţeşte

          Ora de biologie. Elevii aşteaptă cuminţi în bănci, ordonaţi, cu manualele pregătite, cu caietele deschise. Unii dintre ei mai repetă lecţia, aruncându-şi ochii pe însemnări. Uşa clasei se deschide cu zgomot. Profesoara intră vijelie ignorând salutul elevilor, fără să închidă uşa. În urma ei, un băiat se repede fără zgomot. Femeia se aşază încruntată la catedră şi, fără să ridice ochii, exclamă:
            - Absenţi!
            - Nimeni, răspunde o fată micuţă din prima bancă.
            Profesoara nici nu aşteaptă ca eleva să termine, începe să foiască filele catalogului. În clasă se simte aşteptarea.
            - Arnăutu Teodor! În faţă!
            Din spatele clasei, se ridică un băiat înalt, cu părul creţ şi palme late, ca nişte lopeţi.
            - Ai învăţat pentru azi? se repede profesoara.
            - Da, răspunde elevul scurt.
            - Să te-auzim, se-aude de la catedră, ceva mai blând.
            Băiatul începe să spună lecţia. Buzele lui se mişcă regulat, armonios, ca într-un cântec. Ceilalţi elevi ascultă cu atenţie şi dau din cap a aprobare la afirmaţiile sale. Profesoara priveşte înainte, pe deasupra clasei. Ea nu pare mulţumită.
            - Păi, ai zis că ai învăţat! De ce nu spui nimic?
            - Am spus, doamna profesoară.
            - Cum ai spus, că eu nu am auzit nimic!? Ce lecţie am avut pentru astăzi?
            - Ţesuturile, răspunde elevul repede.
            - Aşa! Ia zi tu ce sunt ţesuturile.
            Începe elevul să spună şi spune aşa frumos, dar profesoara nu aude nimic. Se uită la buzele elvului cum se mişcă fără încetare şi nu mai înţelege cum vine asta.
            - Măi! Ori am înnebunit eu, ori sunteţi voi mişei! Mai tare!
            Elevul vorbeşte mai cu însufleţire. Buzele nu-i stau locului. Profesoara, însă, tot nu aude nimic. Se uită la ceilalţi elevi cum dau din cap a aprobare. Se duce lângă elev. Se bagă sub bărbia lui, ca un doctor la control. Băiatul continuă să spună lecţia ferindu-se puţin. Degeaba! Niciun sunet nu vrea să picure din gura lui în urechile profesoarei.
            - Voi auziţi ceva? se adresează ea către clasă, dând din urechi parcă pentru a scutura ceva ce o împiedică să audă.
            - Da, doamna profesoară! răspunde eleva mărunţică din faţă.
            - Pe tine cum te aud, măi? se răsteşte femeia.
            - Dar noi îl auzim pe el, doamna profesoară.
            - Şi ce-a spus?
            - Ţesutul este o grupare de celule care au aproximativ aceeaşi formă, aceeaşi structură şi îndeplinesc aceeaşi funcţie...
            - De-ajuns! izbucneşte profesoara. Măi nătărăilor! Măi, nu vă jucaţi cu mine!
            Se opreşte, însă, când vede feţele nedumerite şi nevinovate ale elevilor. Mai aruncă o privire către elevul din faţă, care pare la fel de surprins, apoi se apucă cu mâinile de cap, îşi ia servieta şi se repede pe uşă, prea repede ca să mai audă pufnetele de râs ale elevilor. Se duce val-vârtej pe hol, trânteşte uşa de la cancelarie şi se opreşte în faţa directorului, care tocmai dădea să iasă.
            - Domnule director! Spuneţi ceva, că înnebunesc! şi se bagă în el să vadă dacă iese vreun sunet de pe buzele omului. Directorul o priveşte înmărmurit, ca pe un nebun.
            - Doamna profesoară, s-a întâmplat ceva?
            Femeia îşi dă seama de ridicolul gesturilor sale. Se îndreaptă jenată.
            - Dracu să mă ia, că m-au distrus împieliţaţii ăştia! 

joi, 11 iulie 2013

Proză. 4 - Singur la mare (integral)

     Nu știa să spună cu hotărâre de ce era singur. Poate din prea multă timiditate, poate din prea mare seriozitate, poate că fetele nu aveau răbdare cu el, sau el nu avea răbdare cu ele. De gașcă se săturase. De părinți cu atât mai mult. Hotărârea îi venise dintr-odată și, fără să stea prea mult pe gânduri, s-a urcat în tren și a plecat, cu  o mână de bani în buzunar. A găsit o cameră la o vilă nu foarte departe de mare și s-a trezit cu picioarele afundate în nisip, privind valurile.
     Îi urmărea pe toți, risipiți ca furnicile pe întinsul plajei, cum stătea așezat pe prosopul lui cu șerpișori. Le privea în special pe ele, în costume de baie colorate, cu pielea bronzată, și ar fi dorit să o știe întinsă lângă el pe una, cu părul negru lucios, sau pe cealaltă de lângă ea, blondă, cu bărbia ascuțită, brăzdată de gropițele veseliei. Îi plăcea să se ridice și să se apropie de apă, arătându-și corpul pe care și-l știa arătos și puternic, gândindu-se că ele îl admiră și șușotesc pe seama lui. Erau, e drept, momente când s-ar fi dus spre ele, văzându-le că parcă îl așteptau. Îl oprea un nod în gât, nodul emoției și-l mai oprea și gândul că toate astea sunt trecătoare și că ar trebui să nu-și piardă răbdarea, să caute iubirea adevărată, nu aventuri de-o clipă.
     Așa că se întorcea seara în cameră, singur, după ce colinda stațiunea în lung și-n lat și adormea încercând să distingă valurile mării în hărmălaia amestecată de muzici felurite, peste care se ridicau suverane o bătaie înfundată de club și o lălăială veselă de manea.
     Se cam săturase de mare. Ar fi luat-o ușor spre tren, dacă, în a treia dimineață, nu ar fi găsit în fața ușii o bucată de hârtie scrisă cu pixul. O ridică nedumerit. Din ea căzură două bancnote de 500 de lei:
     Salut, băiețaș. Uite care-i treaba. Am pus pariu cu pretenul meu că dacă ai bani, într-o seară poți să agăți o tipă tare. Astea două hârtii sunt cheltuiala noastră. Dacă reușești, ai încă de două ori mai mult. Hai, noroc și spor la treabă!
     Ce putea spune despre asta? E drept că visase de multe ori la așa scenarii, dar chiar să se întâmple, nu se gândise. Nu putea să-și dea seama cine îi băgase biletul și banii pe sub ușă. Se uită pe hol, căută prin vilă, întrebă proprietarul, nu obținu niciun răspuns. Totul era o ciudățenie, așa că lăsă biletul cu banii în el în fața ușii, pe hol, și rămase în așteptare.
     După o oră, văzu cum hârtia este împinsă încet înăuntru. Se repezi și deschise ușa brusc. Nimeni. Alergă până afară. La fel. Nu mai înțelegea nimic. Se întoarse în cameră. Biletul era, de fapt, altul:
     Bă, nu fi prost! De ce vrei tu să ne superi? Stai liniștit că nu ne găsești. Hai, noroc și spor la treabă! Ai timp până mâine dimineață. Și nu uita că suntem cu ochii pe tine.
A stat două ore întins în pat, cu mâinile sub ceafă. Banii și biletul zăceau pe noptieră. Nu-i era frică de nimeni. Învățase în cartier să se descurce cu tot felul de oameni. Nu asta era problema. Altceva nu îi dădea pace. Simțea o zvârcolire în brațe, o dorință să trăiască măcar o dată viața pe care nu a avut-o, chiar și așa, în joacă, fără să-i pese de nimic, fără remușcări, doar de dragul distracției. Cum făceau, de fapt, toți cei din jurul său, chiar adulți, cu familii și copii.
     Se ridică brusc din pat și se repezi în baie. Își aruncă o mână zdravănă de apă peste frunte. Își pieptănă părul pe spate. Se privi.
     - Bă, șmechere! Arăți prea bine! La agățat cu tine!
     Era gata de aventură. Știa ce are de făcut. Avea modele multe de urmat printre prieteni. Îi ascultase de nenumărate ori în laudele lor fără seamăn, despre aventuri cum nu s-au auzit, care mai de care mai neadevărate. Deci, mai întâi avea nevoie de haine, pantofi care să pară de firmă, ochelari de soare, un set de chei, un portofel arătos și alte accesorii de bogătan cu stil. Mai presus de toate avea nevoie de o poveste. Povestea unui tânăr cu bani. Nu îi era prea greu. Se pricepea la invenții și farse. Își promise, însă, că se va strădui să fie cât se poate de natural. Să nu împrumute gesturi, accente sau porniri false.
     În club își dădu seama că lucrurile erau mai mult decât foarte simple. Fetele îl priveau cu interes. Le surprindea genele curbate cum îi urmăreau mâinile, singur, cocoțat pe un scaun de bar, ridicându-și paharul ca un obișnuit al locului. Le lăsa ochii să-i alunece pe umeri când își butona telefonul sau se juca cu degetele pe bar. Așa au trecut câteva ore. Într-un târziu, s-a ridicat ferm de la bar și a privit spre ieșire. A rămas în așteptare. Cum bănuise, ea s-a apropiat de el, ca și cum nu l-ar fi văzut, și i-a atins ușor cotul cu brațul gol. Rochia lipită de trup îi ajungea mult deasupra genunchilor. L-a privit în treacăt, fără interes parcă, și s-a așezat pe scaunul de alături, jucându-se cu poșeta cum făcuse tot timpul cât îl urmărise din grupul de fete de lângă bar.
     Ea se numea Paula și avea 21 de ani. Venise la mare cu prietenele să se distreze. Era la facultate la drept și nu-și luase toate examenele, dar nu-i păsa. I se oferise o bursă în străinătate, în Anglia, dar ea o refuzase pentru că nu îi plăcea să se piardă printre străini. Adora călătoriile și să citească, dar nu orice fel de cărți. Îi plăcea sinceritatea și modestia. Își dorea lângă ea un bărbat tandru, puternic și cu simțul umorului.
     Pe el îl chema Florin și avea 27 de ani. Avea o firmă de calculatoare, moștenire de la părinți, și făcuse numeroase afaceri cu firme de renume, chiar din străinătate. Își propusese să petreacă vreo două zile acasă, după ce colindase toată lumea și se săturase de plaje străine...
     Aici se opri cu minciunile. Ar fi putut totuși să-și păstreze numele. Era cu totul altul și nu se simțea deloc bine. Măcar cu calculatoarele spusese adevărul. Erau viața lui. Așteptă ca ea să-și termine cocktailul pe care el i-l comandase arătându-și portofelul gros. O invită la o plimbare pe malul mării. Ea îl urmă fără nicio împotrivire. Aruncă doar o privire spre prietenele sale fluturând degetul în cerc, adică se întoarce repede.
     Nisipul era cald și moale. Ea dori să se arate jovială și se descălță. Râdea cu toți dinții la glumele lui, se sprijinea de umărul lui, îl împingea în glumă. Îi vorbi despre stele și constelații, pe care le cunoștea foarte bine. Ea se minuna la fiecare lucru pe care îl spunea. Apoi îi vorbi despre cele mai noi gadgeturi care îi căzuseră în mână. Părea că ei îi plăcea foarte mult. Se opriră la stafilopozi. El vorbea privind cerul. Ea chicoti și îl sărută pe umăr...
     Ea îl ținea de mână și vorbea fără întrerupere. Vorbe multe, care lui îi treceau pe lângă urechi. Vorbe menite să omoare secundele. Vorbe goale, rostite pentru a face impresie, ocolind tot ce ar fi putut să nu placă. Vorbe care lui îi măcinau răbdarea puțin câte puțin, până când nu mai putu să asculte și o trase încet spre club. Găsi o scuză scurtă și dispăru...
     Chiuveta era rece. Hainele mincinoase zăceau în coș. Oglinda îi arăta un om pe care nu-l cunoștea. Se ciufuli cu violență, apoi își așeză părul cum îl știa el. Își căută în nemulțumirea de moment un gând de consolare. Un gând care să-l ajute să se regăsească. Minciuna asta, chiar nevinovată, îl făcea să se piardă. Cu siguranță nu putea trăi așa...
     În ușă se auziră bătăi puternice. Pe hol era veselie zgomotoasă. Deschise. Izbucniră aplauze și strigăte de victorie.
     - Bravo, barosane!
     - Bă, cum a dus-o el, cum a vrăjit-o, cum a sărit ea de gâtu' lui!
     Erau cinci musafiri, cu șampanie, bucuroși nevoie mare. Se instalară în cameră ca oameni ai locului, să sărbătorească victoria. Prietenul lor, un uriaș negru și tatuat, câștigase pariul. Aveau un pahar și pentru tânărul nedumerit din spatele ușii. Îi turnară și lui și îi strânseră mâna încântați. El nu-i contrazise, absorbit de propriile gânduri. Ciocni cu ei și-i lăsă să-l felicite. Dintre ei, câștigătorul pariului nu era chiar așa de euforic. La un moment dat îl privi fix, apoi rosti:
     - Hai să facem o plimbare!
     Porniră cu toții spre malul mării, împrăștiind în jur o veselie nebună. El mergea în față, cu tovarășul tăcut, care îl ținea de după umăr. Fără veste, îi arătă două umbre pe plajă. O pereche. Între ele o recunoscu, cu surprindere sau nu, pe Paula.
     - Nu are rost să îți faci gânduri, începu tovarășul. Deja nici nu mai știe că s-a sărutat cu tine. Mie mi-a spus că o cheamă Laura. Pentru ăsta micu' a fost Aura. Cu tine probabil a fost Paula, că ăsta rimează. Ce te miri? Crezi că are prea multă imaginație? Măi, băiete, eu pe tine te-am ghicit din prima. Tu nu ești ca noi, ăștia. Să nu-ți faci gânduri, îți zic. E drept, aveam nevoie de bani. Văd că nici ție nu-ți prisosesc. În rest, cred că ar trebui să rămâi așa cum ești. Cât despre fete, stai liniștit, ăștia ca tine își găsesc mereu pe cineva. Numai să nu te lași prostit.
     Îi întinse un teanc de bancnote.
     - Poftim! Sunt ai tăi. Nu-ți face griji, eu am câștigat mult mai mult.
     Gașca veselă se îndepărtă. El rămase cu banii în mână, zăpăcit de tot ce se întâmplase. Își propuse să urmeze sfatul tovarășului. Nu-și mai punea întrebări, nu-și mai făcea gânduri. Cu adevărat avea mult mai multe lucruri valoroase decât lumea aceea plină de bani dar și de măști hidoase. Trebuia doar să aibă răbdare și să se bucure de viață. Porni și el spre vilă, numărând bucățile de plastic...
     Dimineaţa l-a întâmpinat cu un soare ascuţit alunecându-i pe braţe şi o durere supărătoare în ceafă. Îşi plimbă privirea năuc prin cameră şi descoperi toată realitatea, şi pe cea de noaptea trecută şi pe cea care i se pregătea. În buzunarul pantalonilor aruncaţi pe un scaun, se zărea teancul de bani. Prea ciudate erau lucrurile pe care şi le amintea. De aceea nici nu se mai aruncă să le analizeze încă o dată. Destul se frământase înainte să adoarmă.
     Îşi făcu bagajele cu răbdare, împachetând atent fiecare obiect. Când termină, simţi foamea chinuindu-i stomacul. Era un prilej bun să iasă şi să-şi cheltuie banii. Cărţi poliţiste. Văzuse el o librărie în plimbările lui şi abia aştepta să aleagă câteva titluri din cele mai noi...
     Rafturile erau pline. Se simţea ca un detectiv care caută indicii. Coperţile lucioase îl îmbiau. Apucă un volum gros şi se aşeză pe un fotoliu confortabil. Deschise repede cartea şi sorbi primele rânduri. Braţele începură să i se dezmorţească. Fruntea i se linişti. Luă voluul şi îl puse deoparte. În câteva minute, strânse un teanc destul de înalt. Le adună cu grijă şi se apropie de casă. Vânzătoarea moţăia. O tânără cu ochelari, care foşnăia câteva pungi. El îi întinse cărţile şi rămase în aşteptare. Atunci auzi uşa deschizându-se şi două voci îi trecură pe la ureche. Şira spinării i se încreţi. Îşi încordă simţurile. Recunoscu cele două glasuri pe care le urmărise pe plajă.
     Când ele trecură mai departe şi se opriră în faţa unui raft, el întoarse privirea. Bruneta avea părul despletit căzându-i în valuri peste o rochie înflorată. Părea foarte absorbită de o treabă, ceva important. Blonda avea părul prins în coadă. Asortase la pantaloni un maiou scurt, verde pal. Ea era mai relaxată. Râdea de încordarea prietenei. Căutau un cadou. O carte poliţistă pentru o împătimită a genului. Numai că nu se pricepeau. Priveau raftul ca pe o inscripţie într-o limbă ciudată. Apelară la ajutorul vânzătoarei, zâmbindu-i tânărului nostru, ca unui cunoscut. Tânăra cu ochelari uită că mai are un client, cu un teanc de cărţi, în faţa ei şi se grăbi să le ofere ajutorul. Raftul mai primi un privitor în faţa lui. Nici vânzătoarea nu se pricepea. Bâjbâia printre cotoarele cârţilor, scotea câte una, dar chiar ea era prima nemulţumită de captură.
     El le privea, puţin distrat, ocupându-şi timpul mai mult cu admirarea brunetei. Îi urmărea palmele care i se împreunau mereu a deznădejde, însoţite de o încreţire a buzelor. Părul îi cădea neastâmpărat peste ochi. Ea ducea mâna dreaptă, mereu în acelaşi fel, şi îl dădea după ureche. După câteva minute, se gândi să intervină.
     - Cred că cel mai bun ar fi volumul ăsta, pe care l-am văzut... începu el, dar nu termină, pentru că un teanc întreg de cărţi se prăbuşi la picioarele sale. Cele trei întoarseră capetele nedumerite. Se aşternu un moment de aşteptare. Prea scurt, pentru că blonda începu să râdă ascuţit. Celelalte porniră şi ele, amuzându-se mai mult de râsul fetei, decât de eveniment în sine. El roşi. Se repezi la cărţi şi le adună într-o clipă. Apoi, printre râsetele fetelor, care nu se mai opreau, scoase din raft o carte. 
     - Pentru un cunoscător al cărţilor poliţiste, cu asta nu dai greş, rosti el către brunetă, întizându-i volumul şi încercând să găsească cele mai potrivite cuvinte.
     Fata îl privi cu gingăşie. Îşi însenină ochii şi îl întâmpină cu un zâmbet binevoitor.
     - Mulţumim! se repezi blonda. Ce zici, Mire, cred că-i bună asta! Te pricepi la de-astea, nu? îl iscodi pe tânăr.
     - Se pricepe! îl ajută vânzătoarea, arătând spre teancul de pe tejghea.
     Bruneta porni spre casă. Purta cartea distrată, zâmbindu-i fără vorbe băiatului care o ajutase.
     - Auzi, se amuză blonda, că tot veni vorba, de ce ai tu prosop cu şerpişori?
     Întrebarea asta, ciudată şi spusă fără legătură cu nimic, rupse orice barieră. După câteva minute, cei trei se plimbau prin staţiune, glumind şi vorbind despre toate nimicurile. Anca, blonda, râdea zgomotos la toate glumele pe care el le spunea cu pricepere. Mirela o însoţea mai tăcută, aruncând din când în când povestitorului priviri ascunse. El le primea cu ocheade blânde şi frământa în piept o invitaţie la cină, împodobită cu o plimbare pe malul mării, cu picioarele afundate în nisipul rece şi pielea dezmierdată de briza răcoroasă...

ÎN LOC DE EPILOG

      - Hai, măi, Andrei, că ne tot duci cu zăhărelul.
      - Cum, eu? 
      - Nu face pe prostul! Ne-ai promis că ne spui bancul cu şerpişori. Zi-i tu Mire, că pe tine te ascultă. Cum vorbeşti tu, se topeşte!
       - Da, mă scurg, nu glumă! Ca un şerpişor!
       - Hai, Andrei, dragule, fă-i pe plac, că altfel ne zăpăceşte până noaptea târziu. 
       - Bine. Dacă mă rogi tu... Doi şerpi mergeau în pădure, printre frunze. Tatăl şi fiul. Tatăl în faţă: SSSSSSSS, iar fiul după el: ssssssss. La un moment dat, fiul strigă:
                        - Tată! Tată!
                        - Ce-i, măi! 
                        - Noi suntem selpi veninosi?
                        - Hai că avem treabă. N-am timp de astea.
                   Îşi continuă drumul. Tatăl în faţă: SSSSSSSS, iar fiul după el: ssssssss. Fiul strigă din nou:
                        - Tată! Tată!
                        - Ce-i, măi! 
                        - Noi suntem selpi veninosi?
                        - Hai că avem treabă. N-am timp de astea.
                  Îşi continuă drumul. Tatăl în faţă: SSSSSSSS, iar fiul după el: ssssssss. Fiul strigă disperat pentru a treia oară:
                        - Tată! Tată!
                        - Ce-i, măi! 
                        - Noi suntem selpi veninosi?
                        - Dar de ce întrebi?
                        - Mi-am muscat limba!

SFÂRŞIT (SAU NU)

miercuri, 10 iulie 2013

Proză. 4. Singur la mare (3)

     Dimineaţa l-a întâmpinat cu un soare ascuţit alunecându-i pe braţe şi o durere supărătoare în ceafă. Îşi plimbă privirea năuc prin cameră şi descoperi toată realitatea, şi pe cea de noaptea trecută şi pe cea care i se pregătea. În buzunarul pantalonilor aruncaţi pe un scaun, se zărea teancul de bani. Prea ciudate erau lucrurile pe care şi le amintea. De aceea nici nu se mai aruncă să le analizeze încă o dată. Destul se frământase înainte să adoarmă. 
     Îşi făcu bagajele cu răbdare, împachetând atent fiecare obiect. Când termină, simţi foamea chinuindu-i stomacul. Era un prilej bun să iasă şi să-şi cheltuie banii. Cărţi poliţiste. Văzuse el o librărie în plimbările lui şi abia aştepta să aleagă câteva titluri din cele mai noi...
     Rafturile erau pline. Se simţea ca un detectiv care caută indicii. Coperţile lucioase îl îmbiau. Apucă un volum gros şi se aşeză pe un fotoliu confortabil. Deschise repede cartea şi sorbi primele rânduri. Braţele începură să i se dezmorţească. Fruntea i se linişti. Luă voluul şi îl puse deoparte. În câteva minute, strânse un teanc destul de înalt. Le adună cu grijă şi se apropie de casă. Vânzătoarea moţăia. O tânără cu ochelari, care foşnăia câteva pungi. El îi întinse cărţile şi rămase în aşteptare. Atunci auzi uşa deschizându-se şi două voci îi trecură pe la ureche. Şira spinării i se încreţi. Îşi încordă simţurile. Recunoscu cele două glasuri pe care le urmărise pe plajă.
     Când ele trecură mai departe şi se opriră în faţa unui raft, el întoarse privirea. Bruneta avea părul despletit căzându-i în valuri peste o rochie înflorată. Părea foarte absorbită de o treabă, ceva important. Blonda avea părul prins în coadă. Asortase la pantaloni un maiou scurt, verde pal. Ea era mai relaxată. Râdea de încordarea prietenei. Căutau un cadou. O carte poliţistă pentru o împătimită a genului. Numai că nu se pricepeau. Priveau raftul ca pe o inscripţie într-o limbă ciudată. Apelară la ajutorul vânzătoarei, zâmbindu-i tânărului nostru, ca unui cunoscut. Tânăra cu ochelari uită că mai are un client, cu un teanc de cărţi, în faţa ei şi se grăbi să le ofere ajutorul. Raftul mai primi un privitor în faţa lui. Nici vânzătoarea nu se pricepea. Bâjbâia printre cotoarele cârţilor, scotea câte una, dar chiar ea era prima nemulţumită de captură.
     El le privea, puţin distrat, ocupându-şi timpul mai mult cu admirarea brunetei. Îi urmărea palmele care i se împreunau mereu a deznădejde, însoţite de o încreţire a buzelor. Părul îi cădea neastâmpărat peste ochi. Ea ducea mâna dreaptă, mereu în acelaşi fel, şi îl dădea după ureche. După câteva minute, se gândi să intervină.
     - Cred că cel mai bun ar fi volumul ăsta, pe care l-am văzut... începu el, dar nu termină, pentru că un teanc întreg de cărţi se prăbuşi la picioarele sale. Cele trei întoarseră capetele nedumerite. Se aşternu un moment de aşteptare. Prea scurt, pentru că blonda începu să râdă ascuţit. Celelalte porniră şi ele, amuzându-se mai mult de râsul fetei, decât de eveniment în sine. El roşi. Se repezi la cărţi şi le adună într-o clipă. Apoi, printre râsetele fetelor, care nu se mai opreau, scoase din raft o carte. 
     - Pentru un cunoscător al cărţilor poliţiste, cu asta nu dai greş, rosti el către brunetă, întizându-i volumul şi încercând să găsească cele mai potrivite cuvinte.
     Fata îl privi cu gingăşie. Îşi însenină ochii şi îl întâmpină cu un zâmbet binevoitor.
     - Mulţumim! se repezi blonda. Ce zici, Mire, cred că-i bună asta! Te pricepi la de-astea, nu? îl iscodi pe tânăr.
     - Se pricepe! îl ajută vânzătoarea, arătând spre teancul de pe tejghea.
     Bruneta porni spre casă. Purta cartea distrată, zâmbindu-i fără vorbe băiatului care o ajutase.
     - Auzi, se amuză blonda, că tot veni vorba, de ce ai tu prosop cu şerpişori?
     Întrebarea asta, ciudată şi spusă fără legătură cu nimic, rupse orice barieră. După câteva minute, cei trei se plimbau prin staţiune, glumind şi vorbind despre toate nimicurile. Anca, blonda, râdea zgomotos la toate glumele pe care el le spunea cu pricepere. Mirela o însoţea mai tăcută, aruncând din când în când povestitorului priviri ascunse. El le primea cu ocheade blânde şi frământa în piept o invitaţie la cină, împodobită cu o plimbare pe malul mării, cu picioarele afundate în nisipul rece şi pielea dezmierdată de briza răcoroasă...

ÎN LOC DE EPILOG

      - Hai, măi, Andrei, că ne tot duci cu zăhărelul.
      - Cum, eu? 
      - Nu face pe prostul! Ne-ai promis că ne spui bancul cu şerpişori. Zi-i tu Mire, că pe tine te ascultă. Cum vorbeşti tu, se topeşte!
       - Da, mă scurg, nu glumă! Ca un şerpişor!
       - Hai, Andrei, dragule, fă-i pe plac, că altfel ne zăpăceşte până noaptea târziu. 
       - Bine. Dacă mă rogi tu... Doi şerpi mergeau în pădure, printre frunze. Tatăl şi fiul. Tatăl în faţă: SSSSSSSS, iar fiul după el: ssssssss. La un moment dat, fiul strigă:
                        - Tată! Tată!
                        - Ce-i, măi! 
                        - Noi suntem selpi veninosi?
                        - Hai că avem treabă. N-am timp de astea.
                   Îşi continuă drumul. Tatăl în faţă: SSSSSSSS, iar fiul după el: ssssssss. Fiul strigă din nou:
                        - Tată! Tată!
                        - Ce-i, măi! 
                        - Noi suntem selpi veninosi?
                        - Hai că avem treabă. N-am timp de astea.
                  Îşi continuă drumul. Tatăl în faţă: SSSSSSSS, iar fiul după el: ssssssss. Fiul strigă disperat pentru a treia oară:
                        - Tată! Tată!
                        - Ce-i, măi! 
                        - Noi suntem selpi veninosi?
                        - Dar de ce întrebi?
                        - Mi-am muscat limba!

SFÂRŞIT (SAU NU)

marți, 9 iulie 2013

Poezie. 24 - Tu eşti un zbor...


pentru Cris

tu ești un zbor ne-ntrerupt
peste zidul de fier al nopții
lumină de zori despici neștiutul
tu ești nesfârșitul
adâncul plutirii cu aripi de vulturi
în ochii tăi se adună toate sclipirile
mărilor
cu perlele lor
de azur
tu doar tu
porți liniștea în palme
îmblânzești căderile lacrimilor
tu
ești mai mult decât orice
ar putea fi oricând
tu ascuțitul tăiș al scânteii
cristal de voință
paloș de curaj vraja-nserării
prospețimea răsăritului
tu aduci fericirea între pletele tale
cu aurul șoaptelor presărat
în coasta timpului
tu ești arhitectul norilor
respirația dimineții
prospețimea frunzelor fragede
tu
cea mai caldă atingere a sorții
cel mai dulce sărut
al veșniciei

duminică, 7 iulie 2013

Proză. 5 - Copilul gunoier

     Copilul era pe neașteptate în spatele lor. Dar numai când erau singuri. Și numai când, fără să le pese, aruncau ceva pe jos, o hârtie mototolită, un ambalaj, o bucată de ceva nefolositor. Deodată, copilul era acolo, chicotind, lua gunoiul aruncat și fugea pe după blocuri. Oamenii se uitau buimaci la arătare și rămâneau cu mâinile în aer. Mulți nici nu puteau spune dacă se întâmpla cu adevărat sau erau doar scorniri ale unuia și altuia cu mințile prea îmbuibate de senzațional, misterios și ciudat. Nici așa nu putea fi. Nu erau cu toții nebuni. Puteau spune Am mâncat o înghețată și uite așa am aruncat punga în tufiș, zic, lasă că nu vede nimeni. Și când aud cum râde, strânge punga și o ia la fugă! 
     Poveștile au început să curgă una după alta. Totuși, odată cu înmulțirea martorilor, misterul sporea și el. Pentru că nimeni nu putea dovedi. Totul se petrecea noaptea, când aleile erau pustii, și niciunul dintre pățiți nu putea spune Uite, a văzut și X sau Y. Nu puteau spune și asta îi zăpăcea de tot. Un lucru putea să confirme oricine: aleile lor erau cele mai curate. Nici pic de hârtie, ambalaj sau altă murdărie. Ce să mai spui de străini, că râdeau de ei cu toți dinții: Hai, bre, chiar vrei să-ți bați joc de noi? Altă cale să te lauzi n-ai găsit?
     Femeile mai cucernice, care le știau și le urmăreau toate, au început să contabilizeze. Când se întâlneau, treceau în revistă fiecare pățit credibil, fără să-i pună la socoteală pe născocitori. Cu adevărat puteau spune și ele că aproape nu era locatar al blocurilor din zonă care să nu se fi întâlnit cu gunoierul misterios. Descrierile se potriveau întru totul, nu era nicio abatere, nicio diferență între mărturii: un copil blond, de vreo opt anișori, în picioarele goale, cu pantaloni scurți și tricou, decolorate și murdare, cu părul răvășit și nasul cârn. Sub ochiul drept avea o aluniță verde. Știau ele cum se făceau mărturiile în zonă. Niciuna nu semăna cu cealaltă, fiecare simțea plăcerea să mai adauge câte un detaliu personal. De data asta, nu existau deosebiri. Orice înfloritură fusese înlăturată. Nimeni nu mai înțelegea nimic.
     S-au gândit cum să facă să lămurească nefăcuta. Voiau să se convingă cum și ce e cu treaba asta ciudată, de care ajunsese să vuiască întreg cartierul. Mai mulți inși hotărâră să pândească, să elucideze până la urmă tot misterul. Așa că s-au format mai multe perechi. Unu mergea pe stradă și arunca gunoiul, iar altul îl urmărea din umbră, ascuns vederii, după un pom, după un colț sau chiar dintr-un apartament. Ce s-a întâmplat nu a putut prezice nimeni. Mereu cel care arunca mizeria spunea că a văzut copilul gunoier, pe când observatorul putea să jure că n-a văzut nimic. Cert este că gunoiul nu mai era acolo unde fusese aruncat. Vă dați seama că la început s-au certat între ei care că minte. Dar să mintă cu toții era prea de tot. Clar era o ciudățenie de paranormal la mijloc.
     Când au văzut așa, au hotărât să meargă mereu însoțiți. Nimeni nu avea voie să iasă singur. Ieșeau în grupuri de câte doi, trei sau mai mulți. Și cum mergeau așa, câte unu scăpa un rest de ceva. Și să vezi ciudățenie, că iar începea gâlceava. Ceilalți spuneau răspicat că nu au văzut nimic. Pățitul nici nu mai avea curajul să vorbească. De mințit, însă, nu putea minți. Copilul era acolo, în spatele lui. Chicotea bucuros parcă de o pomană și fugea după cel mai apropiat colț. I se vedeau picioarele goale cum ștergeau asfaltul întunecat.
     Vă dați seama că au apărut și ziariștii în peisaj. Au venit televiziunile, microfoane, camere, interviuri, anchete, bani învârtiți, dezbateri și așa mai departe. Dar uite că ciudățenia nu se oprea aici. Misteriosul copil nu se arăta decât celor din zonă. Ei, asta le-a dat o palmă. Cât paranormal să fie? A durat povestea o lună, două, apoi presa a început să-și caute alte ciudățenii. Au rămas oamenii cu ale lor, cu tot cu gunoierul desculț. Dacă asta ar fi oprit vizitele ar fi fost mulțumiți. Dar nu s-a întâmplat așa.
     Atunci s-a hotărât: nimeni nu mai are voie să arunce gunoaie. Au făcut un act la notar de s-a crucit și omul. Dar ce să faci când vin sute de familii, cu mic cu mare și cer același lucru. Dacă erau doi-trei, i-ar fi considerat nebuni. Cine arunca gunoaie pe jos, plătea o amendă, iar banii se foloseau pentru cumpărarea de coșuri pentru gunoi. Au mai greșit câțiva, dar cum amenda nu era prea mică, au renunțat să mai facă pe grozavii. 
     Și a dispărut copilul desculț. După câteva luni, puteau spune ușurați că totul era doar o amintire, amintirea unui fapt care parcă nici nu avusese loc. Nimeni nu mai vedea arătarea nopții, nu-i mai auzea chicotelile ciudate fugind în întuneric. Viața revenise la normal. 
     - Ce-o fi fost, ciudățenie sau aievea, niciunul dintre noi nu poate spune, rosti unul dintre ei, după un an, când se întâlniră cu toții pe o bucată de gazon curat ca un covor. Eu atât vă spun, că a fost nevoie de o fantomă ca să ne amintim să fim oameni civilizați. Uitați-vă în jur: copiii și nepoții noștri se joacă pe iarbă curată, nu între hârtii și sticle; pomii noștri sunt curați și aerul proaspăt; pot spune că noi suntem mai sănătoși. 
     Oamenii încuviințară. Și totuși ce-i făcuse să se schimbe? Frica de un copil despre care nu puteau spune dacă există sau nu?
     - Vorbiți de copilul desculț care adună hârtii noaptea? se auzi vocea unui bătrân. Se oprise pe o alee de dale strălucitoare, cu o sacoșă în mână. Există, cum să nu? L-am văzut eu aseară, lângă bloc, dincolo, în partea cealaltă a orașului. Avea așa, sub ochiul drept, o gâlmă verzuie!...

sâmbătă, 6 iulie 2013

Proză. 4 - Singur la mare (2)

     A stat două ore întins în pat, cu mâinile sub ceafă. Banii și biletul zăceau pe noptieră. Nu-i era frică de nimeni. Învățase în cartier să se descurce cu tot felul de oameni. Nu asta era problema. Altceva nu îi dădea pace. Simțea o zvârcolire în brațe, o dorință să trăiască măcar o dată viața pe care nu a avut-o, chiar și așa, în joacă, fără să-i pese de nimic, fără remușcări, doar de dragul distracției. Cum făceau, de fapt, toți cei din jurul său, chiar adulți, cu familii și copii.
     Se ridică brusc din pat și se repezi în baie. Își aruncă o mână zdravănă de apă peste frunte. Își pieptănă părul pe spate. Se privi.
     - Bă, șmechere! Arăți prea bine! La agățat cu tine!
     Era gata de aventură. Știa ce are de făcut. Avea modele multe de urmat printre prieteni. Îi ascultase de nenumărate ori în laudele lor fără seamăn, despre aventuri cum nu s-au auzit, care mai de care mai neadevărate. Deci, mai întâi avea nevoie de haine, pantofi care să pară de firmă, ochelari de soare, un set de chei, un portofel arătos și alte accesorii de bogătan cu stil. Mai presus de toate avea nevoie de o poveste. Povestea unui tânăr cu bani. Nu îi era prea greu. Se pricepea la invenții și farse. Își promise, însă, că se va strădui să fie cât se poate de natural. Să nu împrumute gesturi, accente sau porniri false.
     În club își dădu seama că lucrurile erau mai mult decât foarte simple. Fetele îl priveau cu interes. Le surprindea genele curbate cum îi urmăreau mâinile, singur, cocoțat pe un scaun de bar, ridicându-și paharul ca un obișnuit al locului. Le lăsa ochii să-i alunece pe umeri când își butona telefonul sau se juca cu degetele pe bar. Așa au trecut câteva ore. Într-un târziu, s-a ridicat ferm de la bar și a privit spre ieșire. A rămas în așteptare. Cum bănuise, ea s-a apropiat de el, ca și cum nu l-ar fi văzut, și i-a atins ușor cotul cu brațul gol. Rochia lipită de trup îi ajungea mult deasupra genunchilor. L-a privit în treacăt, fără interes parcă, și s-a așezat pe scaunul de alături, jucându-se cu poșeta cum făcuse tot timpul cât îl urmărise din grupul de fete de lângă bar.
     Ea se numea Paula și avea 21 de ani. Venise la mare cu prietenele să se distreze. Era la facultate la drept și nu-și luase toate examenele, dar nu-i păsa. I se oferise o bursă în străinătate, în Anglia, dar ea o refuzase pentru că nu îi plăcea să se piardă printre străini. Adora călătoriile și să citească, dar nu orice fel de cărți. Îi plăcea sinceritatea și modestia. Își dorea lângă ea un bărbat tandru, puternic și cu simțul umorului.
     Pe el îl chema Florin și avea 27 de ani. Avea o firmă de calculatoare, moștenire de la părinți, și făcuse numeroase afaceri cu firme de renume, chiar din străinătate. Își propusese să petreacă vreo două zile acasă, după ce colindase toată lumea și se săturase de plaje străine...
     Aici se opri cu minciunile. Ar fi putut totuși să-și păstreze numele. Era cu totul altul și nu se simțea deloc bine. Măcar cu calculatoarele spusese adevărul. Erau viața lui. Așteptă ca ea să-și termine cocktailul pe care el i-l comandase arătându-și portofelul gros. O invită la o plimbare pe malul mării. Ea îl urmă fără nicio împotrivire. Aruncă doar o privire spre prietenele sale fluturând degetul în cerc, adică se întoarce repede.
     Nisipul era cald și moale. Ea dori să se arate jovială și se descălță. Râdea cu toți dinții la glumele lui, se sprijinea de umărul lui, îl împingea în glumă. Îi vorbi despre stele și constelații, pe care le cunoștea foarte bine. Ea se minuna la fiecare lucru pe care îl spunea. Apoi îi vorbi despre cele mai noi gadgeturi care îi căzuseră în mână. Părea că ei îi plăcea foarte mult. Se opriră la stafilopozi. El vorbea privind cerul. Ea chicoti și îl sărută pe umăr...
     Ea îl ținea de mână și vorbea fără întrerupere. Vorbe multe, care lui îi treceau pe lângă urechi. Vorbe menite să omoare secundele. Vorbe goale, rostite pentru a face impresie, ocolind tot ce ar fi putut să nu placă. Vorbe care lui îi măcinau răbdarea puțin câte puțin, până când nu mai putu să asculte și o trase încet spre club. Găsi o scuză scurtă și dispăru...
     Chiuveta era rece. Hainele mincinoase zăceau în coș. Oglinda îi arăta un om pe care nu-l cunoștea. Se ciufuli cu violență, apoi își așeză părul cum îl știa el. Își căută în nemulțumirea de moment un gând de consolare. Un gând care să-l ajute să se regăsească. Minciuna asta, chiar nevinovată, îl făcea să se piardă. Cu siguranță nu putea trăi așa...
     În ușă se auziră bătăi puternice. Pe hol era veselie zgomotoasă. Deschise. Izbucniră aplauze și strigăte de victorie.
     - Bravo, barosane!
     - Bă, cum a dus-o el, cum a vrăjit-o, cum a sărit ea de gâtu' lui!
     Erau cinci musafiri, cu șampanie, bucuroși nevoie mare. Se instalară în cameră ca oameni ai locului, să sărbătorească victoria. Prietenul lor, un uriaș negru și tatuat, câștigase pariul. Aveau un pahar și pentru tânărul nedumerit din spatele ușii. Îi turnară și lui și îi strânseră mâna încântați. El nu-i contrazise, absorbit de propriile gânduri. Ciocni cu ei și-i lăsă să-l felicite. Dintre ei, câștigătorul pariului nu era chiar așa de euforic. La un moment dat îl privi fix, apoi rosti:
     - Hai să facem o plimbare!
     Porniră cu toții spre malul mării, împrăștiind în jur o veselie nebună. El mergea în față, cu tovarășul tăcut, care îl ținea de după umăr. Fără veste, îi arătă două umbre pe plajă. O pereche. Între ele o recunoscu, cu surprindere sau nu, pe Paula.
     - Nu are rost să îți faci gânduri, începu tovarășul. Deja nici nu mai știe că s-a sărutat cu tine. Mie mi-a spus că o cheamă Laura. Pentru ăsta micu' a fost Aura. Cu tine probabil a fost Paula, că ăsta rimează. Ce te miri? Crezi că are prea multă imaginație? Măi, băiete, eu pe tine te-am ghicit din prima. Tu nu ești ca noi, ăștia. Să nu-ți faci gânduri, îți zic. E drept, aveam nevoie de bani. Văd că nici ție nu-ți prisosesc. În rest, cred că ar trebui să rămâi așa cum ești. Cât despre fete, stai liniștit, ăștia ca tine își găsesc mereu pe cineva. Numai să nu te lași prostit.
     Îi întinse un teanc de bancnote.
     - Poftim! Sunt ai tăi. Nu-ți face griji, eu am câștigat mult mai mult.
     Gașca veselă se îndepărtă. El rămase cu banii în mână, zăpăcit de tot ce se întâmplase. Își propuse să urmeze sfatul tovarășului. Nu-și mai punea întrebări, nu-și mai făcea gânduri. Cu adevărat avea mult mai multe lucruri valoroase decât lumea aceea plină de bani dar și de măști hidoase. Trebuia doar să aibă răbdare și să se bucure de viață. Porni și el spre vilă, numărând bucățile de plastic...

VA URMA

vineri, 5 iulie 2013

Poezie. 23 - bătrâna din spatele genunchiului

bătrâna ta a venit ieri la poartă
- avem câte un bătrân în spatele genunchiului
dacă nu știai -
și a bătut în ușă cu un toiag de flori
o ușă pe care nu era niciun număr
i-am numărat ridurile
nu erau mai multe decât pașii tăi
un cer fumuriu se căsca dedesubt
bătrâna cânta tâmplele și le-a așezat pe o piatră
nepoții mei mi-a zis nepoții mei
sunt oameni
ei stau cu viața la masă
o mare de plumb se-nălța ca un cer
bătrâna torcea împletea ciorapi
și pulovere gulerate și fulare
pe care le-atârna de fiecare creangă a mărului
din spatele casei
nepoții mei bătrâna cânta
și somnul îi închidea pleoapele
cu ceară

aseară
te-am văzut
cum te-ai uitat speriat în jur
ca un hoț de morminte
cu mâna de cremene
ți-ai smuls bătrâna fără să clipești
de după genunchi
și-ai dat-o
pe trei clipe prea scurte
trei clipe
care-au trecut
prea demult

Poezie. 22 - peste linie

niciun tren nu te duce
dincolo de noaptea
din tine
nicio aripă nu te aruncă
mai sus de linia cerului
niciun strigăt nu sparge
zidul șoaptelor
niciun tu
nu se face
eu
peste noapte
nicio palmă nu se-nchide 
fără să curgă ultima picătură
de soare
niciun
ceas
nu trece
fără ca tu
să te pierzi
pe tine
câte puțin

joi, 4 iulie 2013

Poezie. 21 - În umăr

pe obraz
mă apăsa umărul soarelui
plete de foc
cădeam spre cer
şi nu ştiam
pe care umăr să mă aşez
pe cel drept sau pe cel stâng

pe buze
mi se-odihnea fără grabă
umărul tău
aripă frântă de veşnicie
cădeam spre tine
şi nu ştiam
în ce palmă să te aşez
cea dreaptă
cea stângă

nu ştiam
în ce soare să te caut
în cel de sus
ce-mi cădea pe obraz
sau în cel ascuns
ce-mi împungea pieptul
cu mâinile lui prea fierbinţi
şi prea de foc

Proză. 4 - Singur la mare (1)

     Nu știa să spună cu hotărâre de ce era singur. Poate din prea multă timiditate, poate din prea mare seriozitate, poate că fetele nu aveau răbdare cu el, sau el nu avea răbdare cu ele. De gașcă se săturase. De părinți cu atât mai mult. Hotărârea îi venise dintr-odată și, fără să stea prea mult pe gânduri, s-a urcat în tren și a plecat, cu  o mână de bani în buzunar. A găsit o cameră la o vilă nu foarte departe de mare și s-a trezit cu picioarele afundate în nisip, privind valurile.
     Îi urmărea pe toți, risipiți ca furnicile pe întinsul plajei, cum stătea așezat pe prosopul lui cu șerpișori. Le privea în special pe ele, în costume de baie colorate, cu pielea bronzată, și ar fi dorit să o știe întinsă lângă el pe una, cu părul negru lucios, sau pe cealaltă de lângă ea, blondă, cu bărbia ascuțită, brăzdată de gropițele veseliei. Îi plăcea să se ridice și să se apropie de apă, arătându-și corpul pe care și-l știa arătos și puternic, gândindu-se că ele îl admiră și șușotesc pe seama lui. Erau, e drept, momente când s-ar fi dus spre ele, văzându-le că parcă îl așteptau. Îl oprea un nod în gât, nodul emoției și-l mai oprea și gândul că toate astea sunt trecătoare și că ar trebui să nu-și piardă răbdarea, să caute iubirea adevărată, nu aventuri de-o clipă.
     Așa că se întorcea seara în cameră, singur, după ce colinda stațiunea în lung și-n lat și adormea încercând să distingă valurile mării în hărmălaia amestecată de muzici felurite, peste care se ridicau suverane o bătaie înfundată de club și o lălăială veselă de manea.
     Se cam săturase de mare. Ar fi luat-o ușor spre tren, dacă, în a treia dimineață, nu ar fi găsit în fața ușii o bucată de hârtie scrisă cu pixul. O ridică nedumerit. Din ea căzură două bancnote de 500 de lei:
     Salut, băiețaș. Uite care-i treaba. Am pus pariu cu pretenul meu că dacă ai bani, într-o seară poți să agăți o tipă tare. Astea două hârtii sunt cheltuiala noastră. Dacă reușești, ai încă de două ori mai mult. Hai, noroc și spor la treabă!
     Ce putea spune despre asta? E drept că visase de multe ori la așa scenarii, dar chiar să se întâmple, nu se gândise. Nu putea să-și dea seama cine îi băgase biletul și banii pe sub ușă. Se uită pe hol, căută prin vilă, întrebă proprietarul, nu obținu niciun răspuns. Totul era o ciudățenie, așa că lăsă biletul cu banii în el în fața ușii, pe hol, și rămase în așteptare.
     După o oră, văzu cum hârtia este împinsă încet înăuntru. Se repezi și deschise ușa brusc. Nimeni. Alergă până afară. La fel. Nu mai înțelegea nimic. Se întoarse în cameră. Biletul era, de fapt, altul:
     Bă, nu fi prost! De ce vrei tu să ne superi? Stai liniștit că nu ne găsești. Hai, noroc și spor la treabă! Ai timp până mâine dimineață. Și nu uita că suntem cu ochii pe tine...

VA URMA

marți, 2 iulie 2013

Poezie. 20 - ics cu cordon

te-am văzut

cum îţi dădeai părul pe după

umăr

desenând în azur

o întoarcere peste sufletul meu

am clipit

cerul a strănutat peste noi

un nor era deasupra

sâmbure de opal

în ochi îţi jucau mâneci

scurte de vară

hai să stăm spate în spate

şi să luăm soarele între noi

două paranteze

sprijinite de un punct

pulsând