Drum pe apă
(poveste
sulineză)
Când a intrat mama în casă, el se
juca pe telefon. Stătea tolănit de-a lungul patului, cu ochii pironiţi în
ecranul luminos şi butona fără prea mare spor, cu obrajii înroşiţi de căldura
din sobă şi de somnul care îl moleşea. Nici nu a ridicat privirea când femeia
gârbovită de muncă şi griji a păşit pe duşumeaua roşie cu o zvâcneală nervoasă.
A desfăcut baticul, l-a scuturat, apoi l-a aşezat frumos pe părul negru, neted,
şi a făcut un nod strâns sub bărbia osoasă. S-a îndreptat de şale privind
înainte, cu ochii pierduţi pe zidul dinspre apus şi a oftat prelung:
- Of! Ioane! Unde-mi umbli tu?
Băiatul s-a oprit din butonat şi
şi-a privit mama cu un fel de milă sfioasă. Iar întârzia tata şi ea devenea tot
mai agitată, simţind că ziua nu avea să se sfârşească prea bine. Cine ştie pe
unde s-o fi oprit, pe la ce cârciumă din oraş. Şi iar să vină beat acasă, să
trântească uşile şi să caute motiv de scandal. Iar să se culce târziu şi să
vadă faţa pierdută a mamei îngrozite de apucăturile lui.
- Măi, Ştefane! începu mama fără
veste. Mai lasă telefonul ăla!
Băiatul a lăsat aparatul în mijlocul
patului fără să protesteze şi s-a ridicat în capul oaselor, privind fix spre
perne, îngândurat.
- Of! Ioane! Ioane! mai oftă mama o
dată, apoi se întoarse brusc către copil. Hai, Ştefane, mamă, ia tu barca lu’
nea Cornel şi du-te vezi prin oraş să vină acasă, că acum se întunecă.
Băiatul îşi mişcă trupul molatec.
- Mă duc, răspunse el cu glasul
stins.
- Hai, îl îndemnă mama. Să te
îmbraci bine şi dacă nu-l găseşti să vii acasă, să nu te prindă noaptea pe
drum.
- Da, mamă, răspunse el şi începu să
se îmbrace.
Când ieşi afară, un aer rece, de
octombrie, îi pătrunse pe sub haine înfrigurându-l. De sus, dinspre cerul
cenuşiu, se pornise un fel de ploaie măruntă, mai mult o ceaţă ce îi zbicea
pielea moale a feţei. Privi fără prea multă plăcere pământul ud şi se gândi că
mai bine era în patul pufos şi cald. Nu avu timp de alte gânduri. Glasul mamei
îl îmboldi din spate ca un ghiont:
- Hai-hai! Ce-ai rămas aşa? Să nu te
prindă noaptea! Pune pelerina pe tine şi să iei şi cizmele!
Ascuns sub luciul galben al
impermeabilului, Ştefan porni pe drumul umed bocănind rar din cizme. Se simţea
ca sub o capsulă închisă ermetic, fără contact cu lumea de afară, aşa, ca
într-un vis.
Nea Cornel, vecinul, nu era acasă.
Tanti Sofiţa pregătea mâncare pentru păsări. I-a arătat ramele rezemate de o
magazie şi a dispărut după o portiţă al cărei var se umpluse de apa stropilor
minusculi. Băiatul a pus ramele pe umăr şi a pornit spre bazin. Uliţa era
pustie. Peste tot stăpânea aceeaşi culoare ştearsă, umedă. Se gândi că nu i-ar
plăcea să stea prea mult în aerul acela posomorât şi grăbi pasul.
În apropierea gârlei îl întâmpină
larma unui cârd de raţe mânate din spate de o băbuţă mărunţică, ce-şi ascundea
faţa sub un batic negru, gros. Se chinuia să se ţină după păsările care se tot
abăteau de la drum. Le gonea cu un glas tremurat, agitând în aer o nuia de
cătină.
- Sărut mâna, tanti Parfena! spuse
Ştefan când ajunse în dreptul ei.
- Of, măi, Fani, mamă, se tângui
bătrâna, of, hai că tu eşti mai sprinten. Uite sub pod acolo, s-a băgat jurata
şi nu pot s-o scot. Ajută-mă, tu, mamă, că eu, vai de bătrâneţile mele!
Podul dinspre Bazinul Mic. Acolo se
băgase o raţă tărcată, cu ciocul roşu-aprins. Îşi prinsese piciorul într-o cârpă
şi se zbătea neputincioasă. Băiatul o apucă de o aripă şi smulse cârpa cu totul
din gunoaiele adunate pe malul gârlei. Eliberă pasărea, care fugi la surorile
ei măcăind fericită.
- Mergi sănătos, mamă! se auzi
glasul bătrânei. Să-ţi dea Dumnezeu sănătate! Sănătate multă! adăugă ea cu
glasul subţire. Apoi se întoarse spre raţe şi îşi reluă uşuiala ameninţând
păsările cu băţul.
Ştefan privi cu blândeţe spre ea în
timp ce ridica ramele pe care le lăsase pe iarba pământie. În una din mâini
încă ţinea bucata de cârpă, neaşteptat de curată. O privi o clipă, apoi o
strânse în pumn şi o băgă în buzunar. Când urcă pe dig, bazinul îl întâmpină cu
o pâclă subţire de ceaţă plutindu-i deasupra ca un suflet nehotărât. La
estacadă – nimeni. Cimentul văduvit de picioarele copiilor ce se scăldau toată
vara, acum stătea amorţit sub bura îngheţată.
Barca lui nea Cornel îl aştepta
liniştită, cu jumătate de pântece urcat pe malul nisipos. Se apropie şi descuie
lacătul, apoi trase lanţul şi îl adună în prova. Aşeză ramele pe strapazane şi
împinse barca ce alunecă uşor pe luciul apei. Urcă şi el în barcă şi se lăsă
purtat aşa câţiva metri, în picioare, privind spre casele care se îndepărtau de
mal ca nişte băbuţe ascunse în ceaţă. Se aşeză şi începu să vâslească spre gura
bazinului, spre Dunăre.
Băiatul vâslea cu putere, împingând
barca împotriva curentului, spre silueta de beton a oraşului. Lunecă
încet-încet pe lângă hotel, apoi Portul Liber rămase şi el în urmă. Pontonul
vaporului de pasageri îl întâmpină posomorât în aerul încărcat. Îl lăsă în spate
şi vâsli mai departe, pe lângă cheul sub care apa clipocea şoptit.
În dreptul cinematografului, se
opri. Trase barca la mal şi o legă de o bucată de fier ce ieşea din ciment.
Urcă pe marginea falezei şi porni cu paşi domoli spre cârciuma ce se zărea în
dosul unui bloc. Înăuntru – bărbaţi mulţi, zgomotoşi, cu pahare şi sticle în
faţă, cu feţele îmbujorate, învăluiţi în rotocoale de fum. Printre ei, Vali,
chelnerul, se învârtea neobosit, turnând în pahare, adunând sticle, culegând
bani.
- Fane! strigă el spre băiatul cu
pelerină galbenă ce se ivi în uşă. Se apropie de el. Iar îl cauţi pe taică-tu?
- Mda, răspunse Ştefan fără spor.
N-a fost p-aici?
- Nu, nu l-am văzut azi. Nu era de
serviciu la vapor?
- Nu. S-a dus la grădină.
- Aha. Vezi mai sus, spre piaţă,
încolo.
Băiatul dădu să se întoarcă.
- Auzi, dacă tot ai venit, hai că nu
durează mult. Am şi eu nişte lăzi într-o şalupă. Mi le aduci tu?
- Bine, răspunse Fani, neputând să
refuze, dar cu gândul că asta îl va întârzia prea mult.
Lăzile nu erau foarte grele. Le cără
câte două până în magazia din spatele cârciumii şi le aranjă frumos într-o
stivă care-i trecea de cap. Nu dură mai mult de o jumătate de oră. Mulţumit de
treaba făcută, Vali îi dădu zece lei şi dispăru printre mese.
Se întoarse la barcă. O luă încet
de-a lungul malului până în dreptul pieţii. Acolo opri din nou. În cârciuma din
spatele halei îl întâmpină aceeaşi aglomeraţie, acelaşi fum, aceleaşi feţe vesele,
înroşite de licori. Tata nu era nici acolo.
Când să iasă, auzi multă forfotă în
piaţă şi asta îl făcu să se abată puţin, să mai caşte gura la ce mai aduceau
vânzătorii. Se plimbă printre tarabe, mângâind cu privirea fiecare obiect,
mirosind parfumul de pâine proaspătă ce plutea dinspre brutărie. Nu putu să
reziste şi cumpără şi el una, caldă, aburindă. Rupse un colţ şi îl mestecă
repede, îmbătat de căldura lui înmiresmată. Lângă brutărie, zări, pe o tarabă,
o lanternă. Se gândi că nu ar fi rău să o cumpere şi îi plăti vânzătorului nouă
lei, cu tot cu baterii.
Barca se legăna legată de o bintă de
pe marginea cheului. Se lăsă să cadă pe scândura umedă, băgând pelerina sub el,
ca să nu-şi ude pantalonii. De-acum drumul lui era unul necunoscut. S-ar fi
întors acasă, dar un sentiment de nesiguranţă îl împingea să-şi caute tatăl şi
să-l aducă la mama care-i aştepta pe amândoi cu candela aprinsă. Dar unde să
mai caute? În oraş nu văzuse barca. Asta însemna că tata nu a venit de la grădină.
Să tragă o fugă până acolo! Nu era un drum scurt, dar dacă se grăbea, ar fi
ajuns înainte de lăsarea întunericului. Telefonul îl lăsase acasă. Nu ştia ce
oră este. Cu siguranţă nu mai rămăsese mult din ziua aceea nehotărâtă. După ce
oftă puternic, mai luă o bucată din pâinea pe care o ascunsese sub pelerină, la
piept, în bluză, încercă lanterna să vadă dacă funcţionează, apoi apucă
mânerele ramelor şi începu să vâslească puternic.
După jumătate de oră, ieşi din oraş
şi intră pe canalul Busurca. De aici, împinsă de curent, barca porni repede în
adâncimea de stuf. De jur-împrejur totul era umed, un gri jilav în care el,
galben, părea singura pată aprinsă. Canalul îngust îşi arăta malurile
neregulate într-o fugă lină, cu vegetaţia sălbatică bătută de ploaia măruntă.
Nicio pasăre în aer, nicio vietate pe pământ, nicio mişcare în apă. Totul
inert, ca un câmp de luptă înecat în fum. Şi-n această lume bătută de stropi,
el vâslea grăbit, cu ramele aruncând cercuri largi de apă pe suprafaţa
ciuruită.
Când ajunse la grădină, aerul căpătase
deja o vâscozitate umbroasă. Copacii începuseră să-şi piardă conturul exact şi
forme nebănuite apărură ici-colo. Băiatul le vedea şi le urmărea siluetele
stranii în penumbră. Barca tatălui nu era acolo. Opri, totuşi, să cerceteze
locul. Aşa descoperi, sub polog, traista cu mâncare, uneltele, bidonul cu apă.
Vederea lor îi strânse stomacul într-o nedumerire chinuitoare. Dacă tata nu le
luase, însemna că nu pornise spre casă. Atunci, unde era? Nici barca nu o
găsise. Plecase, deci. Dar unde?
Între lucrurile de jos, lucea în
întuneric toporul cu coadă lungă. Băiatul îl ridică şi rămase cu el în mână.
Mai bine să se grăbească. Şi porni spre barcă. Pământul era cleios. I se
înfundau cizmele şi cu greu reuşea să le mai scoată din gropile adânci. De
multe ori se clătină şi fu nevoit să se sprijine cu mâinile, umplându-se de o
materie vâscoasă, mirositoare. Se ştergea mereu de pelerina plină de apă rece.
În sfârşit ajunse la barcă şi porni spre Podul de lângă unitatea militară. Nu
era prea departe. Pentru a se orienta, aprinse lanterna şi o aşeză ca pe un
reflector minuscul lângă el.
După un timp foarte scurt, începu să
desluşească lătrat nestăpânit de câini. Cu cât înainta, cu atât îl auzea mai
înverşunat şi mai neobosit. Părea că se reped la cineva. Se auzeau mârâind
sălbatici şi apoi lătrând ca nişte fiare ale întunericului. Îl cuprinse frica
şi se opri din vâslit. Trase barca la mal şi ascultă cu atenţie. Desluşi, după
sunete, mai mulţi câini. Să fi fost patru, poate cinci. Atunci, ca o plesnitură
de bâtă, îl lovi în urechi un urlet de om, un răcnet înfiorător de groază.
- Tata!
Buzele îi tremurau. Strânse toporul
cu toată puterea şi sări pe mal. Începu să alerge luminându-şi drumul cu
lanterna. În faţa lui se auzi un chelălăit puternic şi apoi ţipete de om. Tata
se lupta! Trebuia să îi sară în ajutor.
Lumina lanternei dezvălui patru
coame de câini turbaţi. Tata stătea în faţa lor, cu o cange în mână şi cu faţa
înfuriată. În lumina lanternei, piciorul drept arătă o sfâşiere de cârpe şi
sânge. Lângă el, un câine zăcea aproape fără suflare.
- Ştefan, pleacă de acolo! urlă omul
uimit la vederea fiului.
Era prea târziu. Câinii rămaşi se
întorseseră deja spre el. Mârâiau cu balele curgându-le pe lângă fălci.
- Ştefan!
Glasul tatălui apucă coada toporului
şi începu să-l învârtă ca o elice de fier. Un trosnet puternic, urmat de o
chelălăială îngrozită, apoi o fugă disperată. Fu de ajuns ca băiatul să ajungă
cu spatele lângă tată. Cei trei câini rămaşi continuară să latre, dar se
retraseră încet-încet. Se mulţumiră se mai mârâie din când în când înfundat.
Ştefan se întoarse spre tatăl său.
Se lăsase pe o piatră şi îşi cerceta piciorul. O muşcătură zdravănă se vedea pe
muşchiul încordat. Băiatul băgă ca un resort mâna în buzunar şi scoase cârpa.
Cu degete tremurate o legă de piciorul rănit. Apoi privi spre ochii ascunşi în
întuneric. Simţea acolo o admiraţie pe care o dorise, dar nu o cunoscuse
niciodată.
- Te-a trimis mama? îl întrebă tata
cu un glas absent.
- Da, răspunse Ştefan. Ne aşteaptă
acasă.
- Atunci să mergem, îl îndemnă
tatăl, în timp ce se ridica străduindu-se să-şi ascundă durerea. Ai venit cu
barca lu’ nea Cornel?
- Da.
- Unde-ai lăsat-o?
- Puţin mai încolo.
- Hai, treci tu la rame. Legăm barca
lu’ nea Cornel şi mergem acasă. Bărbatul se lăsă pe fundul bărcii, epuizat.
Ştefan îi privea silueta în
întuneric. Stătea acolo, lângă el, cu corpul îndoit, cu răsuflarea grea, cu
privirea pierdută într-un zâmbet necunoscut. Sub haine, lipită de piept, simţi
pânea proaspătă. Băgă mâna şi i-o întinse omului din faţa sa.
- Ce bine te-ai gândit! spuse tata,
mâncând lacom.
Lângă el se ridica o movilă
acoperită cu o prelată. Tata o bătu mândru cu palma noduroasă.
- O să se bucure toţi, adăugă el, şi
nea Cornel şi mama şi tanti Sofiţa.
Şi zicând asta, pescarul săltă un
colţ al prelatei: sub mâna lui, în lumina lanternei, apăru un bot cartilaginos,
urmat de un cap mare de morun. Ştefan ridică ramele. Ochii îi rămaseră pironiţi
pe mustăţile lungi ale peştelui uriaş ce se cuibărise în întuneric.
