NU-MI încape dorul în statui, că l-aș dura în piatră și l-aș priveghea cu
ochii Maicii Domnului, să fie curat și blând și tânăr fecior, să plângă-n
lacrimile ploii, să ude toți scaieții văii, să râdă soarelui, rugului. Scară de
mătase i-aș face, până dincolo de cer, s-aprindă focul lui prier și oglindă
fermecată i-aș anina la poartă, să-și scuture-n vânt pletele, mândrele. I-aș
cumpăra strai de sărbătoare, cu pană-n pălărie, mândrețea fetelor să fie și
i-aș coase opinci să spintece apele și să ridice colb în urma lui...De șapte
ori șapte i-aș înnoda, în noapte, șoapte de leac, roșu mac de semănat i-aș desena
pe buze și l-aș aștepta în prag, să-mi zică de drag...și i-aș cânta din fluier
fermecat, să dănțuiască-n zori și lacul zânelor l-aș fereca, să nu poată intra,
numai mie semn să-mi dea...cu iarba-fiarelor aș descuia lacăte grele, cu care-l
țin legat iele și odolean în păr mi-aș pune și floare de busuioc, să-l țin de
mijloc...pe înserat, i-aș ninge povești cu taine îmbrăcate-n umbra visului și
cu făclii i-aș lumina drumul pe care-mi umblă nebune gânduri, aleanuri și lujer
de mirt i-aș pune străjer la poarta cuvântului , să vestească vântului că
zgripțuroi fac cunună de spânz și drăgaice se-adună-n drum și descântă de
scrum...
Nu-mi încape dorul în statui și l-am lăsat hai-hui, de capul lui, să calce
vămi știute, neștiute, la mine să nu se uite, ca să mor de dorul lui, dor de
dorul dorului...
SPRE NORD, PRIN SUD
POEMELE de azi nu se mai scriu în soare și în stânci. Au înțepenit în sferturi de cuvânt, au ieșit din decorul imaginat cu albastrul ochilor-vis și au săpat mormânt de tăceri. Cuvintele din poeme rotesc neputinți și storc adevăruri în a căror sevă curg lacrimi negre. A fum și a ars miros cerurile lor. De jale se așază candele deasupra făpturii de umbră, în timp ce amurgul, singuratic, picotește. Cărările, ce se împleteau în surâsul gurii, azi sunt năpădite de cezuri minimaliste. Prin lirismul lor desuet, lenevesc metafore desfrunzite de mirosul de dor sălbatic și fac poteci strâmbe printre vocale și consoane, fluierând în vântul dezamăgirilor. Vocabule stau captive între alfa și omega și tac în alămuri reci și-n pietre uitate de vremuri...
Cândva,
se scriau, citeț, pe cantul degetelor, pagini nemuritoare de iubiri clandestine
și cuvântului, alintat în dulce rodire-rostire, îi îmboboceau așteptările și-i
roșeau gingășiile dintre blancuri. Poetul-trubadur, înamorat de vise, ascundea
în arcușul cuvintelor luciri de stele, peste care așeza fecioare despletite,
păzite de vulturii lui Zeus...
Azi, poemul e rece și rebel, născut din caligrafii ieftine...ruginit și
frivol, vinovat de dulce-amarul abstractului...L-a obosit lumina înălțimilor și
s-au desprins de trunchi frunzele de laur...Un oracol căzut în genunchi i-a
îndoit acul busolei, arătând mereu fantomele care și-au pierdut dreptul la
cuvânt...Spre care nord, prin care sud mă scriu acum, când Roza-Vânturilor a
oprit timpul care a născicit cuvântul...?
Liliana Toma este o prozatoare extrem de interesantă, cu
o proză feminină ce emană joc, lirism, o subiectivitate exacerbată și o
panoplie de măști pe care le folosește în funcție de context. Are plăcerea unui
tratament fabulatoriu presărat cu explozii de lirism, adevărate gheizere,
artificii, explozii florale realizate cu o voluptate teribilă. În straturile de
adâncime se simte foarte multă literatură asimilată, numeroase parabole cu
filoane autentice. Metafora este un instrument căruia i se dedică pasional, cu
o adevărată demonie interioară, o formă prin care se echilibrează artistic, tribut
al unei concepții despre literatură în spatele căreia se întrezărește ceva care
duce într-un nucleu epic consistent. Limbajul, adesea aluvionar, are o
structură sintactică labirintică realizată prin metafore originale, demonstrând
disponibilități literare deosebite, variind de la bemoli întunecați la
structuri serafice, de la proză masculină la feminismul lepidopteric (Viorel
Coman). Textele prezentate în cenaclu au un aer adolescentin, iar tematica
abordată și recuzita țin de un gust tradițional al literaturii. Autoarea
propune permanent o călătorie în timp, în copilărie, creând o atmosferă de loc
îmbătrânit, pe care o exploatează prin secvențe cu iz sociologic (Valentin
Popa). Liliana Toma îți facilitează călătoria într-o țară de gânduri îmbrăcate
într-un lirism pictural, cu nuanțe și imagini diverse, încărcate de nostalgie.
Scrierile sale sunt calofile, dulcege, plăcute la atingere, părând să aibă un
scop terapeutic (Ana Sofian). Adevărate fresce literare expresive, realizate în
tușe nostalgic-feerice, creațiile în discuție cultivă o sensibilitate romantică
și un sentimentalism liric, scrierea devenind cadru pentru conceperea altor
lumi care să nuanțeze traiul în cea reală. Liliana Toma pictează în cuvinte
care se unesc într-un vortex al emoțiilor, pentru a trata de fapt teme grave,
amplificând partiturile emoționale izvorâte din trecerea timpului și existența
perisabilă, confruntarea cu moartea celor apropiați, invadarea memoriei de
trecut (Adriana Bănică Petre). Poate fi întrezărită și o latură existențialistă
în aceste monologuri pline de lirism fabulativ și muzicalitate, lunecând subtil
spre subiectivism și cultul revelării individualiste (Ana Maria Dan). Dincolo
de exacerbarea metaforei și a înfloriturilor lexicale, există o bogăție
semantică autentică, fiecare frază ascunzând câte un nucleu filozofic bine
edificat. Se simte, de asemenea, o savoare a poveștilor fixate într-o temporalitate
romantică, adesea cu tentă barocă și gotică, în care autoarea își găsește
confortul creator. În plus, este de remarcat controlul perfect al limbajului și
al tehnicilor creative, aspecte ce demonstrează o disponibilitate artistică
deosebită (Liviu Chifane).
Liviu Chifane
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu