Ora de biologie. Elevii aşteaptă cuminţi în bănci, ordonaţi,
cu manualele pregătite, cu caietele deschise. Unii dintre ei mai repetă lecţia,
aruncându-şi ochii pe însemnări. Uşa clasei se deschide cu zgomot. Profesoara
intră vijelie ignorând salutul elevilor, fără să închidă uşa. În urma ei, un
băiat se repede fără zgomot. Femeia se aşază încruntată la catedră şi, fără să
ridice ochii, exclamă:
-
Absenţi!
-
Nimeni, răspunde o fată micuţă din prima bancă.
Profesoara
nici nu aşteaptă ca eleva să termine, începe să foiască filele catalogului. În
clasă se simte aşteptarea.
-
Arnăutu Teodor! În faţă!
Din
spatele clasei, se ridică un băiat înalt, cu părul creţ şi palme late, ca nişte
lopeţi.
- Ai
învăţat pentru azi? se repede profesoara.
- Da,
răspunde elevul scurt.
- Să
te-auzim, se-aude de la catedră, ceva mai blând.
Băiatul
începe să spună lecţia. Buzele lui se mişcă regulat, armonios, ca într-un
cântec. Ceilalţi elevi ascultă cu atenţie şi dau din cap a aprobare la
afirmaţiile sale. Profesoara priveşte înainte, pe deasupra clasei. Ea nu pare
mulţumită.
- Păi,
ai zis că ai învăţat! De ce nu spui nimic?
- Am
spus, doamna profesoară.
- Cum ai
spus, că eu nu am auzit nimic!? Ce lecţie am avut pentru astăzi?
-
Ţesuturile, răspunde elevul repede.
- Aşa!
Ia zi tu ce sunt ţesuturile.
Începe
elevul să spună şi spune aşa frumos, dar profesoara nu aude nimic. Se uită la
buzele elvului cum se mişcă fără încetare şi nu mai înţelege cum vine asta.
- Măi!
Ori am înnebunit eu, ori sunteţi voi mişei! Mai tare!
Elevul
vorbeşte mai cu însufleţire. Buzele nu-i stau locului. Profesoara, însă, tot nu
aude nimic. Se uită la ceilalţi elevi cum dau din cap a aprobare. Se duce lângă
elev. Se bagă sub bărbia lui, ca un doctor la control. Băiatul continuă să
spună lecţia ferindu-se puţin. Degeaba! Niciun sunet nu vrea să picure din gura
lui în urechile profesoarei.
- Voi
auziţi ceva? se adresează ea către clasă, dând din urechi parcă pentru a
scutura ceva ce o împiedică să audă.
- Da,
doamna profesoară! răspunde eleva mărunţică din faţă.
- Pe
tine cum te aud, măi? se răsteşte femeia.
- Dar
noi îl auzim pe el, doamna profesoară.
- Şi
ce-a spus?
-
Ţesutul este o grupare de celule care au aproximativ aceeaşi formă, aceeaşi
structură şi îndeplinesc aceeaşi funcţie...
-
De-ajuns! izbucneşte profesoara. Măi nătărăilor! Măi, nu vă jucaţi cu mine!
Se
opreşte, însă, când vede feţele nedumerite şi nevinovate ale elevilor. Mai
aruncă o privire către elevul din faţă, care pare la fel de surprins, apoi se
apucă cu mâinile de cap, îşi ia servieta şi se repede pe uşă, prea repede ca să
mai audă pufnetele de râs ale elevilor. Se duce val-vârtej pe hol, trânteşte
uşa de la cancelarie şi se opreşte în faţa directorului, care tocmai dădea să
iasă.
-
Domnule director! Spuneţi ceva, că înnebunesc! şi se bagă în el să vadă dacă
iese vreun sunet de pe buzele omului. Directorul o priveşte înmărmurit, ca pe
un nebun.
- Doamna
profesoară, s-a întâmplat ceva?
Femeia
îşi dă seama de ridicolul gesturilor sale. Se îndreaptă jenată.
- Dracu’ să mă ia, că m-au distrus împieliţaţii ăştia!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu