De la o vreme eram un punct...

miercuri, 5 martie 2014

Cercuri - Proză scurtă premiată cu Locul I la Concursul „Lirismograf”, Sibiu, 2013



Cercuri


            Zilele trecute a venit nepoţica Nini la mine alergând cu o hârtie albă în mână şi strigând:
            - Uchiu! Uchiu! Ute ciam desenat!
            M-am uitat eu cu atenţie la foaie, dar oricât m-am concentrat şi mi-am rotunjit ochii nu am zărit nimic pe ea. Nini desenează tot felul de lucruri: cai, pisici, câini, maşini, trenuleţe, pe mami, pe tati. Cele mai multe desene sunt nişte mâzgâlituri indescifrabile. Acum, însă, foaia era la fel de albă ca atunci când a fost scoasă din fabrică.
            - Aha! exclam eu interesat. Ce e asta?
            - Un cec! râde ea satisfăcută de răspunsul meu. Dacă mai vei, ţi mai fac! şi începe să învârtă degetul pe hârtia curată.
            - A! îi întâmpin eu gesturile, lovit parcă de inspiraţie. Un cerc!
            - Un cec! confirmă ea.
            - Frumos cerc! o laud eu. Şi altceva nu mai desenezi?
            - Nu! A-tăzi-de-se-nez-nu-mai-ce-curi!
            - E bine aşa, spun eu. Da’ să le faci bine! Să nu fie rupte!
            - Oho! strigă ea. Nu sunt lupte! Sunt cecuri! şi fuge cu foaia fluturându-i în mânuţa rozie.
*
            Alaltăieri am văzut cercurile pentru a doua oară. Le-am şi simţit. Pe propria piele. Eram la birou. Munceam. Mulţi dintre prieteni îmi spun că muncesc prea mult, adică nu că muncesc non-stop cum s-ar spune ci că mă implic prea mult, că iau totul în serios, că alerg ca un nebun pentru unul şi altul. Nu i-am ascultat niciodată şi nici nu o să îi ascult. Atât pot să spun, că cercurile sunt reale. Vorbele prietenilor au zburat ca puful de păpădie, dar cercurile sunt aici. Au fost şi alaltăieri şi mi-au pătruns din picioare până în măduva inimii.
            Am alergat, cum alerg de obicei, între biroul directorului şi al şefului de departament. Ba cu o hârtie, ba cu o cerere, ba cu un tabel, ba adu pixul, ba vezi că mi-am uitat telefonul pe scaun, ba du-te adu nişte cafele, ba nu mai am ţigări. Nu degeaba îmi zice Ţâş. Asta tot colegii binevoitori mi-au născocit-o.
            În timp ce alergam aşa de la unul la altul, le-am văzut cum se desenau sub picioarele mele, rotunde, perfecte, cu burţile lor pântecoase, muşcându-mi din tălpi. Am văzut cercurile. Şi am început să alerg mai repede pe contururile lor ca un atlet care se străduieşte să-şi păstreze culoarul. După câteva ore, cred, am auzit un glas iritat urlând:
            - Dinu!
            Nu m-am oprit. Eu îmi vedeam de cercurile mele perfecte.
            - Dinu Mihai! Ai înnebunit?
            Am rămas pe loc, ca înfipt în podea. Picioarele îmi tremurau. Tâmplele îmi vuiau. Inima hoinărea tembelă pe undeva în afara pieptului.
            - Ce te-a apucat, domnule?
            Era vocea directorului. Nu am răspuns nimic. Nu aveam limba în gură. Făcea şi ea cercuri aiurea, pe maidan.
            Se uitau toţi la mine ca la un monument istoric mânjit cu vopsea. Aneta a venit şi m-a apucat de mână.
            - E obosit, m-a scuzat ea. Munceşte de câteva zile încontinuu. Îl duc eu acasă.
            Birourile dansau în aer, cercuri-cercuri. În spatele lor s-au ivit holurile, multe holuri care desenau aceleaşi figuri perfecte. La fel şi scările, şi trotuarele, şi asfalturile, şi taxiurile, şi străzile. Taxiurile desenau cercuri prin oraşe, până am ajuns la casele mele, am deschis uşile şi m-am aşezat în paturi. Anetele au tras păturile peste mine şi mi-au aşezat pernele mai bine sub cercuri. Tavanele se învârteau în cercuri netede, fără greşală.
*
            Când m-am trezit, Aneta mă privea cu ochi prea calzi. Am înţeles că rămăsese lângă mine în pat, privindu-mă. Degetul ei desena cercuri pe pătură şi ochii ei mă priveau ca două roţi verzi. Mi-am apropiat buzele de buzele ei rotunde, cărnoase, şi trupurile noastre au desenat cercuri sub pătură, pe aşternutul asudat.
*
            Ieri nu m-am dus la serviciu. Am rămas acasă. Aneta mi-a mângâiat bărbia ca unui bolnav şi a pornit spre birou, repetând cu voce tărăgănată o scuză şi o rugăciune pentru mine. I-am spus că nu am nimic, dar că nu mai vreau să desenez cercuri prin locul acela plin de scursuri. Mi-e să nu ameţesc. Mai bine desenez cercuri pe câmp, în lanurile de porumb, de grâu, de ovăz şi aştept să vină extratereştrii.
            Nu au venit extratereştrii, dar după jumătate de oră a venit mama. Cum a deschis uşa, a desenat un cerc de privire şi a ochit toate pânzele de păianjeni din casă:
            - Miroase a stătut! a exclamat ea şi cuvintele ei s-au rotunjit până în stradă.
            S-a mirat că încă sunt acasă şi a plecat spre ferestre, parcă neauzind explicaţiile mele, pornirile mele de libertate, cum le numeşte ea. A luat o cârpă de unde o dosise ultima dată şi a început să şteargă geamurile, făcând cu mâna vecinelor care se proţăpiseră nesătule cu piepturile înfipte în var. Cârpa mamei desena cercuri-cercuri pe sticla lustruită de ea zi de zi. Cercurile de pe geam au continuat înăuntru şi, când a înţeles de ce eram acasă, cercurile au fost preluate de cuvintele ei de ocară, învârtindu-se în jurul becului, târşâind tavanul, mobila, creierul meu.
            Am lăsat-o cu cercurile ei şi am ieşit cerc-vârtej pe scările spiralate.
*
            Sunt sus. Acolo mă găsiţi. Pe cel mai înalt bloc din capitala noastră încercuită. Dintotdeauna am vrut să urc cât mai sus pe scara pe care mama mi-a trasat-o încă de mic. Am vrut să urc, dar recunosc că m-am oprit. Sunt conştient că m-am oprit şi nu m-a oprit nimic altceva decât obstacolele pe care le-am întâlnit. Da, puteţi să-mi spuneţi că sunt laş. Accept.
            Stau sus, pe marginea blocului şi fac cercuri pe picior cu briceagul meu ascuţit. Uneori îmi vine să fac cercuri pe burtă, pe mâini, în dreptul venelor, dar mă opresc, de frică probabil. Ăsta sunt, un laş fricos, care nu face nimic decât cercuri în propria neputinţă şi nimicnicie. Cercuri rostogolite până la primul obstacol şi înapoi de la capăt. Nici nu m-am considerat vreodată în stare de altceva. De fapt, nici nu am îndrăznit să mă consider. Era şi ăsta un obstacol de netrecut.
            Privesc spre stradă şi văd oamenii-furnici, cu capetele îndesate în umeri, cum îşi trasează liniştiţi cercurile lor zilnice şi nu se sinchisesc de prezenţa mea, cu picioarele atârnate deasupra lor. Poartă în mâini valize, sacoşe, pâini, umbrele, telefoane, chei de maşini. Merg înainte, fără să întoarcă privirea şi ajung pe linia cercului la punctul din care au pornit. Fără să pară obosiţi, reiau drumul ca nişte maşinuţe cărora nu li se termină niciodată bateriile. Cu siguranţă este cineva acolo sus, cu o telecomandă mare în mână, dirijându-i dintr-o manetă minusculă. Dar lor nu le pasă, de fapt, nici de păpuşarul acela de sus care, dacă stau să mă gândesc, seamănă cu mine. De fapt, cum desenez eu cercuri cu briceagul pe picior, poate că sunt chiar cel care le trasează destinele-cercuri. Poate că eu sunt Încercuitorul cel Mare.
*
            Am înţeles acum şi vă garantez că nu sunt nebun. Eu am Cercul în mână. Cu siguranţă nu sunt un ratat. Nu. Acum am înţeles. Eu sunt un Ales. Dacă întind mâna şi încep să desenez cercuri în aerul acesta sticlos, îmi pare că oamenii încep să se mişte după degetele mele, după lama cuţitului meu. Cu siguranţă am talent înnăscut de dirijor. Dirijor de oameni.
            La început, când m-am urcat pe bloc, recunosc că voiam să fac spectacol. O moarte violentă în mijlocul oamenilor speriaţi, să mă arunc în gol cu capul înainte, cum nu au avut curaj să o facă atâţia care s-au urcat pe blocuri pentru asta. Dar i-am văzut nepăsători, trasându-şi cercurile lor nesfârşite şi am înţeles. Am înţeles că oamenii au nevoie de cercuri. Fără ele se simt pierduţi. De ce nu aş profita şi eu de pe urma acestui fapt banal? Îi adun, le vorbesc despre cercul existenţei, îi pun apoi să se ia de mână şi să pătrundă împreună pe calea perfectă a vieţii.
            Deci asta voi face. De ce nu m-am gândit până acum? Voi strânge bani din donaţii şi voi trăi liniştit. Voi fi Profetul Cercului, mai degrabă decât să fiu acolo jos pe trotuar cu lumea uluită privindu-mi corpul zdrobit. Îi urăsc eu aşa cum mă urăsc şi pe mine, dar recunosc că ei sunt salvarea mea din mizerie.

            Deci, voi fi bogat!

duminică, 2 martie 2014

Trambulina - Povestire publicată în revista „Fereastra”, martie 2014






Trambulina

            Îmi amintesc cum m-a certat mama. Ce m-a mai dojenit, ce s-a mai tânguit! A blestemat toate apele câte există pe lumea asta! Eu nu i-am spus nimic, dar tanti Milica, vecina, n-avea altă treabă decât să asculte pe la porţi ce vorbeau unii şi alţii. Şi m-a auzit când îi spuneam lui Cristi că vreau să merg la concurs, la trambulină.
            Mama avea în mână un lighean de lut, nu ştiu ce mai lipea ea pe la bucătăria de vară. Mă ameninţa cu el şi-l scutura în aer, să-mi intre minţile în cap, c-o să-mi sucesc gâtul acolo de faţă cu toată lumea şi o să râdă toţi de ea şi n-o să poată să iasă pe stradă de ruşine. Încă puţin şi îmi dădea un lighean în cap. Eu, ce era să fac? Am tăcut. Am lăsat-o să se zbată, dar zău că parcă îmi era milă de ea.
            Cu nebunia din mine, însă, nu era chip să te pui. Îmi intrase în sânge dorinţa de a participa la concurs şi nimeni nu putea să o scoată de acolo. De fapt, îmi era teamă şi ruşine de lumea care avea să mă privească, că aşa ne învăţase mama, ruşinoşi şi cu frică. Eu tânjeam după un moment de glorie, asta e drept, să mă vadă tot oraşul cum sar de la trambulina cea mare şi să mă aplaude toţi, dar nu îndrăzneam. Era un zid acolo de care nu puteam trece şi recunosc că era şi gândul la mama.
            Nu de la mine a venit pornirea aceea nebunesacă, ce mă făcea să ard, ci de la Ionuţ, colegul meu nebun de legat. Serios spun că era nebun de legat, pentru că se urca pe toate epavele şi sărea în toate felurile, fără frică şi fără jenă. El m-a făcut să sar din botul epavei de la Cală, Mamaia parcă îi zicea. Erau până la apă mulţi metri, de te lua ameţeala. El a trecut pe lângă mine care tremuram ca varga şi a sărit drept în cap. Am sărit şi eu, în picioare prima dată, dar după aceea nu m-am mai săturat. Am născocit tot felul de sărituri, care de care mai grele şi mai frumoase, de pe pontoane, de pe epave, de pe şalupe, şi le căutam pe cele mai înalte.
            Mă întărâtase cu o zi înainte:
            - Bă, eşti găină plouată dacă nu mergi mâine la concurs! Am vorbit eu cu Zoli şi cică dă un milion la locul unu. Eu mă bag! Praf îi fac!
            - Eşti nebun, mă? Un milion? m-a ars focul nebuniei. Îţi dai seama că merg şi eu!
            Am chiuit amândoi şi de bucurie am mai dat o tură pe la Bazinul Mic ca să exersăm săriturile...
            O priveam pe mama cum nu contenea tânguiala ei şi-mi venea să intru în pământ. Pe buze îmi tremurau promisiuni că nu voi merge, că uite, stau acasă şi o ajut pe ea la treabă. Dar nu cădeau acele cuvinte pentru că venea focul nebun din piept şi le trăgea înapoi în gât. Într-un târziu, după ce a mai tăiat aerul încă o dată cu lighenul pământiu, mama mi-a interzis să plec de acasă şi mi-a promis că nici a doua zi n-o să pup eu scăldat...
*
            Baticul nenorocit nu vrea să stea ca lumea. Tot se lasă la spate şi iese părul albit înainte de vreme. Şi e şi prea cald! Dar cum să ieşi aşa pe stradă, fără batic, să râdă lumea de tine? Numai băiatul ăsta ţi-a făcut-o, neastâmpăratul, că i-ai spus de o mie de ori şi tot nu vrea să te asculte, cu scăldatul lui. Of, ţi se amărâşte inima. Şi nu e băiat rău, că uite, când ai nevoie de el şi ai o treabă mai grea, el sare primul şi nu te lasă singură... Dar i-a intrat diavolul cu scăldatul, cu săritul, care l-o fi îndemnat, şi nu mai scapi de el...
            Pe drum nu se vede picior de om. Duci mâna mereu la frunte şi-ţi ştergi sudoarea. Bine că ţi-a spus Milica lu’ Costel, vecina de peste drum, că împieliţatul a luat-o repede spre oraş, tiptil-tiptil, să nu-l vezi tu. Degeaba l-ai dojenit şi i-ai spus ieri să nu se ducă să te facă de ruşine, el nu, o ţine pe-a lui, încăpăţânatul! Căpos mai e, cine l-o fi făcut! Ei, bine! Dacă vrea el să se facă de râs, atunci mai bine să-i vină de la tine. Dacă nu i-oi trage tu una s-o ţină minte, acolo, de faţă cu tot oraşul, să-i intre minţile în cap o dată pentru totdeauna, să nu se mai pună împotriva ta...
*
            Platforma nu era foarte înaltă. Din apă, ieşea într-o parte o scară de fier. M-am apucat de ea şi m-am săltat deasupra. Ionuţ venea în spatele meu. S-a lovit de mine şi m-a înjurat. Cred că mă blocasem. Când am văzut oamenii aceia, parcă prea mulţi, dincolo, pe mal, m-am înspăimântat. Picăturile de apă mă jenau pe piele şi-mi ţiuiau tâmplele. Ionuţ m-a împins la o parte şi şi-a făcut loc spre trambulină.
            Nu mă gândisem că o să mi se facă teamă. Deci aşa se vede lumea când urci pe o scenă! Înspăimântător! gândeam în timp ce încercam cu greu să-mi găsesc echilibrul pe puntea umedă. Am întins mâna după un picior de fier şi am ridicat privirea spre cer. O schelă uriaşă se ridica deasupra mea şi de undeva dintr-un colţ mă orbea soarele puternic. Apa se uscase pe mine şi mă ardea pielea. Mă ardeau şi obrajii, ştiind toţi oamenii aceia care se uitau la mine ca la un spânzurat.
            Lângă mine se adunaseră toţi băieţii câţi trebuiau să sară. Trei sărituri. Ei râdeau şi se înghionteau. Eu nu mai dădeam drumul piciorului de fier. M-aş fi întors pe mal. Să-l las încolo de concurs. Avea dreptate mama! Şi-atunci mi-am auzit numele. Aplauze! M-au luat prin surprindere aplauzele acelea. M-am simţit mândru. Parcă erau mai multe ca la ceilalţi. Chiar să mă ştie lumea? Am început să urc pe scară...
*
            Lume multă! Aglomeraţie! Gălăgie! Nu e de tine aici! Mai bine stăteai acasă, că uite nici ciorba nu ai terminat-o. La urma urmei, copil e, nu momâie, ce te-ai mai luat şi tu după el? Doar nu şi-o rupe ceva acum, că doar se zbenguie toată ziua şi n-are nici pe dracu’. Uite, e şi domn’ primar aici şi cu nevastă-sa. Parcă s-a strâns tot oraşul.
            Îţi aranjezi mai bine baticul, îţi netezeşti rochia pe care ai luat-o în grabă. Uite-o şi pe Lenuţa, vânzătoarea, care stă lângă pod. Te-a văzut. Vine spre tine.
- Uf, ce cald! Ce faci Chiţo? Ai venit şi tu? Cum ţi-ai lăsat tu oalele şi-ai venit?
- Am venit...
- Nu m-a lăsat Adi, că hai mamă să mă vezi cum sar. E, ce-are dacă ne mai uităm şi noi, că uite că a venit toată lumea. Ia uite-i şi pe-ai noştri!
Te-ai mai liniştit puţin. Are dreptate Lenuţa. Ce-are dacă aţi venit şi voi? Că de crătiţi nu-ţi mai vezi capul! Priveşti spre platformă şi-l vezi pe Vasi cum se ţine de schelă. Frumuşel băiat ai, nu ţi-e ruşine cu el. Se uită fetele şi chicotesc. Ei, lasă-l şi pe el să sară. Mai ştii? Uite că Lenuţa nu-i zice nimic la al ei, măcar că e mai împieliţat ca al tău.
Au început să sară de sus. Te sperii puţin. Puteau să o lase mai jos, trambulina. Parcă prea au urcat-o în cer. Cum or ajunge ei teferi până la apă? Dar uite că ajung. Drăcie mai e şi asta! Şi ce frumos se înalţă în aer, parcă plutesc! Lumea aplaudă. Domnul în costum vorbeşte la microfon şi anunţă care cum apare sus la trambulină, mai comentează, mai spune glume. Aplauzi şi tu că se chinuie băieţii şi nu se fac de râs.
E! Acum e acum! A urcat şi el şi parcă e mic-mic, nu se mai vede. Îi cam tremură picioarele. Îţi faci cruce. Doamne-ajută să iasă întreg din apă! Închizi ochii. Întuneric luminos! În urechi, linişte, pleosc!, apoi aplauze!
Deschizi ochii. Oamenii din jurul tău se agită veseli. Îl vezi şi pe împieliţat cum înoată mândru spre platformă. Din dreapta se aud notele juriului: zece, zece, zece, zece. Mândră mai eşti! Să-l ţie Domnul sănătos! Hai că ţi-a mai venit sângele în obraji. Lasă-l, ce să-l mai cerţi? E băiat vrednic! Uite că a luat note maxime! Hai, aplaudă-l şi tu!
*
            M-a luat valul. Cred că asta s-a întâmplat. Mi s-a umflat pieptul de mândrie cum nu mai simţisem niciodată şi am greşit la al doilea salt. Am încercat săritura cea mai grea, să mă învârt de trei ori peste cap şi să cad drept ca lumânarea. Nu am reuşit. Am fost prea moale, cred, nu ştiu ce s-a întâmplat că n-am mai reuşit să mă desprind şi am căzut pe burtă. M-a usturat al dracului, dar mai tare m-au usturat râsetele oamenilor. Uite aşa te poartă, când pe sus, când pe jos, de nu te lasă să te bucuri de ceva pe de-a-ntregul. Am strâns din dinţi, ce era să fac? Am urcat pe platformă cu burta roşie şi mi-am aşteptat cu răbdare rândul. Notele nu fuseseră prea mici. Încă aveam şanse. Doar ciuda nu îmi dădea pace. Nu puteam să scap de ea şi mă tăia de la genunchi. Nici nu ştiu cum am urcat scările alea şi am ajuns sus...
*
            Când l-ai văzut cum a căzut, săracul... numai tu ştii ce neguri şi valuri toride te-au cuprins în tot corpul! Cum s-a întunecat totul în jur şi te-ai sprijinit de Lenuţa să nu cazi. Ai dat să alergi la malul apei să-l iei în braţe să-l ridici de acolo, dar n-ai putut. Totul era de cârpă în tine. Doar inima bătea nebună. Cine l-o fi pus să se ducă? Doamne fereşte!...
            Nici nu ştii cum ţi-ai revenit şi cum el e deja sus lângă bucata aia de lemn care se hăţănă în sus şi-n jos gata-gata să se rupă. Ce-o fi în capul lui, în sufletul lui? Măcar de s-ar stăpâni! Dă-l încolo de concurs! Lasă că, uite, nu eşti supărată, îl ierţi, numai să iasă întreg de-acolo, să nu păţească ceva...
            Îl vezi cum ridică privirea spre mulţime şi caută... Se cam învârteau toate în jurul meu, nu aveam echilibru, încercam să găsesc putere... Am ridicat privirea spre faleză. Erau mulţi tare! Stăteau şi aşteptau, cu hainele colorate, îngrămădiţi, care pe binte, care pe borduri, pe trepte, pe zid... Da, l-ai văzut cum caută ceva, cum nu găseşte puterea, aşa cum era la serbare când uitase poezia şi se înroşise tot. Da, şi atunci l-ai privit drept în ochii pierduţi... Dar el nu te vede, privirea lui mătură mulţimea... şi-atunci ridici mâna şi o agiţi nebuneşte... da, şi-am văzut o mână care se agita printre oameni. Era mâna ei... şi-am sărit...
*
            Am ajuns acasă târziu, ca de obicei. Mama mă aştepta în pragul casei. Nu ştiu dacă a intrat în casă în acea zi, dacă m-a aşteptat în curte sau pur şi simplu ieşise atunci afară. Mi-a privit floarea din mână, cred că singura floare pe care i-am cumpărat-o vreodată, apoi s-a uitat la diplomă şi la sfârşit m-a privit în ochi. Dacă ar fi fost o groapă în faţa mea, cred că m-aş fi băgat în ea şi m-aş fi astupat singur. Nu neapărat de ruşine. Mă încercau multe trăiri, e drept, şi ruşine, şi bucurie, şi mândrie, şi jenă, şi mai presus de toate speranţa că mama e cu mine aşa cum n-a fost niciodată... sau poate cum fusese mereu.
            - Dă hârtia aia c-ai udat-o!

            Atât mi-a zis ea atunci şi-i tremura glasul. Până acum, când au trecut mulţi ani, acele vorbe mi-au fost de ajuns...