De la o vreme eram un punct...

duminică, 2 martie 2014

Trambulina - Povestire publicată în revista „Fereastra”, martie 2014






Trambulina

            Îmi amintesc cum m-a certat mama. Ce m-a mai dojenit, ce s-a mai tânguit! A blestemat toate apele câte există pe lumea asta! Eu nu i-am spus nimic, dar tanti Milica, vecina, n-avea altă treabă decât să asculte pe la porţi ce vorbeau unii şi alţii. Şi m-a auzit când îi spuneam lui Cristi că vreau să merg la concurs, la trambulină.
            Mama avea în mână un lighean de lut, nu ştiu ce mai lipea ea pe la bucătăria de vară. Mă ameninţa cu el şi-l scutura în aer, să-mi intre minţile în cap, c-o să-mi sucesc gâtul acolo de faţă cu toată lumea şi o să râdă toţi de ea şi n-o să poată să iasă pe stradă de ruşine. Încă puţin şi îmi dădea un lighean în cap. Eu, ce era să fac? Am tăcut. Am lăsat-o să se zbată, dar zău că parcă îmi era milă de ea.
            Cu nebunia din mine, însă, nu era chip să te pui. Îmi intrase în sânge dorinţa de a participa la concurs şi nimeni nu putea să o scoată de acolo. De fapt, îmi era teamă şi ruşine de lumea care avea să mă privească, că aşa ne învăţase mama, ruşinoşi şi cu frică. Eu tânjeam după un moment de glorie, asta e drept, să mă vadă tot oraşul cum sar de la trambulina cea mare şi să mă aplaude toţi, dar nu îndrăzneam. Era un zid acolo de care nu puteam trece şi recunosc că era şi gândul la mama.
            Nu de la mine a venit pornirea aceea nebunesacă, ce mă făcea să ard, ci de la Ionuţ, colegul meu nebun de legat. Serios spun că era nebun de legat, pentru că se urca pe toate epavele şi sărea în toate felurile, fără frică şi fără jenă. El m-a făcut să sar din botul epavei de la Cală, Mamaia parcă îi zicea. Erau până la apă mulţi metri, de te lua ameţeala. El a trecut pe lângă mine care tremuram ca varga şi a sărit drept în cap. Am sărit şi eu, în picioare prima dată, dar după aceea nu m-am mai săturat. Am născocit tot felul de sărituri, care de care mai grele şi mai frumoase, de pe pontoane, de pe epave, de pe şalupe, şi le căutam pe cele mai înalte.
            Mă întărâtase cu o zi înainte:
            - Bă, eşti găină plouată dacă nu mergi mâine la concurs! Am vorbit eu cu Zoli şi cică dă un milion la locul unu. Eu mă bag! Praf îi fac!
            - Eşti nebun, mă? Un milion? m-a ars focul nebuniei. Îţi dai seama că merg şi eu!
            Am chiuit amândoi şi de bucurie am mai dat o tură pe la Bazinul Mic ca să exersăm săriturile...
            O priveam pe mama cum nu contenea tânguiala ei şi-mi venea să intru în pământ. Pe buze îmi tremurau promisiuni că nu voi merge, că uite, stau acasă şi o ajut pe ea la treabă. Dar nu cădeau acele cuvinte pentru că venea focul nebun din piept şi le trăgea înapoi în gât. Într-un târziu, după ce a mai tăiat aerul încă o dată cu lighenul pământiu, mama mi-a interzis să plec de acasă şi mi-a promis că nici a doua zi n-o să pup eu scăldat...
*
            Baticul nenorocit nu vrea să stea ca lumea. Tot se lasă la spate şi iese părul albit înainte de vreme. Şi e şi prea cald! Dar cum să ieşi aşa pe stradă, fără batic, să râdă lumea de tine? Numai băiatul ăsta ţi-a făcut-o, neastâmpăratul, că i-ai spus de o mie de ori şi tot nu vrea să te asculte, cu scăldatul lui. Of, ţi se amărâşte inima. Şi nu e băiat rău, că uite, când ai nevoie de el şi ai o treabă mai grea, el sare primul şi nu te lasă singură... Dar i-a intrat diavolul cu scăldatul, cu săritul, care l-o fi îndemnat, şi nu mai scapi de el...
            Pe drum nu se vede picior de om. Duci mâna mereu la frunte şi-ţi ştergi sudoarea. Bine că ţi-a spus Milica lu’ Costel, vecina de peste drum, că împieliţatul a luat-o repede spre oraş, tiptil-tiptil, să nu-l vezi tu. Degeaba l-ai dojenit şi i-ai spus ieri să nu se ducă să te facă de ruşine, el nu, o ţine pe-a lui, încăpăţânatul! Căpos mai e, cine l-o fi făcut! Ei, bine! Dacă vrea el să se facă de râs, atunci mai bine să-i vină de la tine. Dacă nu i-oi trage tu una s-o ţină minte, acolo, de faţă cu tot oraşul, să-i intre minţile în cap o dată pentru totdeauna, să nu se mai pună împotriva ta...
*
            Platforma nu era foarte înaltă. Din apă, ieşea într-o parte o scară de fier. M-am apucat de ea şi m-am săltat deasupra. Ionuţ venea în spatele meu. S-a lovit de mine şi m-a înjurat. Cred că mă blocasem. Când am văzut oamenii aceia, parcă prea mulţi, dincolo, pe mal, m-am înspăimântat. Picăturile de apă mă jenau pe piele şi-mi ţiuiau tâmplele. Ionuţ m-a împins la o parte şi şi-a făcut loc spre trambulină.
            Nu mă gândisem că o să mi se facă teamă. Deci aşa se vede lumea când urci pe o scenă! Înspăimântător! gândeam în timp ce încercam cu greu să-mi găsesc echilibrul pe puntea umedă. Am întins mâna după un picior de fier şi am ridicat privirea spre cer. O schelă uriaşă se ridica deasupra mea şi de undeva dintr-un colţ mă orbea soarele puternic. Apa se uscase pe mine şi mă ardea pielea. Mă ardeau şi obrajii, ştiind toţi oamenii aceia care se uitau la mine ca la un spânzurat.
            Lângă mine se adunaseră toţi băieţii câţi trebuiau să sară. Trei sărituri. Ei râdeau şi se înghionteau. Eu nu mai dădeam drumul piciorului de fier. M-aş fi întors pe mal. Să-l las încolo de concurs. Avea dreptate mama! Şi-atunci mi-am auzit numele. Aplauze! M-au luat prin surprindere aplauzele acelea. M-am simţit mândru. Parcă erau mai multe ca la ceilalţi. Chiar să mă ştie lumea? Am început să urc pe scară...
*
            Lume multă! Aglomeraţie! Gălăgie! Nu e de tine aici! Mai bine stăteai acasă, că uite nici ciorba nu ai terminat-o. La urma urmei, copil e, nu momâie, ce te-ai mai luat şi tu după el? Doar nu şi-o rupe ceva acum, că doar se zbenguie toată ziua şi n-are nici pe dracu’. Uite, e şi domn’ primar aici şi cu nevastă-sa. Parcă s-a strâns tot oraşul.
            Îţi aranjezi mai bine baticul, îţi netezeşti rochia pe care ai luat-o în grabă. Uite-o şi pe Lenuţa, vânzătoarea, care stă lângă pod. Te-a văzut. Vine spre tine.
- Uf, ce cald! Ce faci Chiţo? Ai venit şi tu? Cum ţi-ai lăsat tu oalele şi-ai venit?
- Am venit...
- Nu m-a lăsat Adi, că hai mamă să mă vezi cum sar. E, ce-are dacă ne mai uităm şi noi, că uite că a venit toată lumea. Ia uite-i şi pe-ai noştri!
Te-ai mai liniştit puţin. Are dreptate Lenuţa. Ce-are dacă aţi venit şi voi? Că de crătiţi nu-ţi mai vezi capul! Priveşti spre platformă şi-l vezi pe Vasi cum se ţine de schelă. Frumuşel băiat ai, nu ţi-e ruşine cu el. Se uită fetele şi chicotesc. Ei, lasă-l şi pe el să sară. Mai ştii? Uite că Lenuţa nu-i zice nimic la al ei, măcar că e mai împieliţat ca al tău.
Au început să sară de sus. Te sperii puţin. Puteau să o lase mai jos, trambulina. Parcă prea au urcat-o în cer. Cum or ajunge ei teferi până la apă? Dar uite că ajung. Drăcie mai e şi asta! Şi ce frumos se înalţă în aer, parcă plutesc! Lumea aplaudă. Domnul în costum vorbeşte la microfon şi anunţă care cum apare sus la trambulină, mai comentează, mai spune glume. Aplauzi şi tu că se chinuie băieţii şi nu se fac de râs.
E! Acum e acum! A urcat şi el şi parcă e mic-mic, nu se mai vede. Îi cam tremură picioarele. Îţi faci cruce. Doamne-ajută să iasă întreg din apă! Închizi ochii. Întuneric luminos! În urechi, linişte, pleosc!, apoi aplauze!
Deschizi ochii. Oamenii din jurul tău se agită veseli. Îl vezi şi pe împieliţat cum înoată mândru spre platformă. Din dreapta se aud notele juriului: zece, zece, zece, zece. Mândră mai eşti! Să-l ţie Domnul sănătos! Hai că ţi-a mai venit sângele în obraji. Lasă-l, ce să-l mai cerţi? E băiat vrednic! Uite că a luat note maxime! Hai, aplaudă-l şi tu!
*
            M-a luat valul. Cred că asta s-a întâmplat. Mi s-a umflat pieptul de mândrie cum nu mai simţisem niciodată şi am greşit la al doilea salt. Am încercat săritura cea mai grea, să mă învârt de trei ori peste cap şi să cad drept ca lumânarea. Nu am reuşit. Am fost prea moale, cred, nu ştiu ce s-a întâmplat că n-am mai reuşit să mă desprind şi am căzut pe burtă. M-a usturat al dracului, dar mai tare m-au usturat râsetele oamenilor. Uite aşa te poartă, când pe sus, când pe jos, de nu te lasă să te bucuri de ceva pe de-a-ntregul. Am strâns din dinţi, ce era să fac? Am urcat pe platformă cu burta roşie şi mi-am aşteptat cu răbdare rândul. Notele nu fuseseră prea mici. Încă aveam şanse. Doar ciuda nu îmi dădea pace. Nu puteam să scap de ea şi mă tăia de la genunchi. Nici nu ştiu cum am urcat scările alea şi am ajuns sus...
*
            Când l-ai văzut cum a căzut, săracul... numai tu ştii ce neguri şi valuri toride te-au cuprins în tot corpul! Cum s-a întunecat totul în jur şi te-ai sprijinit de Lenuţa să nu cazi. Ai dat să alergi la malul apei să-l iei în braţe să-l ridici de acolo, dar n-ai putut. Totul era de cârpă în tine. Doar inima bătea nebună. Cine l-o fi pus să se ducă? Doamne fereşte!...
            Nici nu ştii cum ţi-ai revenit şi cum el e deja sus lângă bucata aia de lemn care se hăţănă în sus şi-n jos gata-gata să se rupă. Ce-o fi în capul lui, în sufletul lui? Măcar de s-ar stăpâni! Dă-l încolo de concurs! Lasă că, uite, nu eşti supărată, îl ierţi, numai să iasă întreg de-acolo, să nu păţească ceva...
            Îl vezi cum ridică privirea spre mulţime şi caută... Se cam învârteau toate în jurul meu, nu aveam echilibru, încercam să găsesc putere... Am ridicat privirea spre faleză. Erau mulţi tare! Stăteau şi aşteptau, cu hainele colorate, îngrămădiţi, care pe binte, care pe borduri, pe trepte, pe zid... Da, l-ai văzut cum caută ceva, cum nu găseşte puterea, aşa cum era la serbare când uitase poezia şi se înroşise tot. Da, şi atunci l-ai privit drept în ochii pierduţi... Dar el nu te vede, privirea lui mătură mulţimea... şi-atunci ridici mâna şi o agiţi nebuneşte... da, şi-am văzut o mână care se agita printre oameni. Era mâna ei... şi-am sărit...
*
            Am ajuns acasă târziu, ca de obicei. Mama mă aştepta în pragul casei. Nu ştiu dacă a intrat în casă în acea zi, dacă m-a aşteptat în curte sau pur şi simplu ieşise atunci afară. Mi-a privit floarea din mână, cred că singura floare pe care i-am cumpărat-o vreodată, apoi s-a uitat la diplomă şi la sfârşit m-a privit în ochi. Dacă ar fi fost o groapă în faţa mea, cred că m-aş fi băgat în ea şi m-aş fi astupat singur. Nu neapărat de ruşine. Mă încercau multe trăiri, e drept, şi ruşine, şi bucurie, şi mândrie, şi jenă, şi mai presus de toate speranţa că mama e cu mine aşa cum n-a fost niciodată... sau poate cum fusese mereu.
            - Dă hârtia aia c-ai udat-o!

            Atât mi-a zis ea atunci şi-i tremura glasul. Până acum, când au trecut mulţi ani, acele vorbe mi-au fost de ajuns...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu