De la o vreme eram un punct...

miercuri, 5 martie 2014

Cercuri - Proză scurtă premiată cu Locul I la Concursul „Lirismograf”, Sibiu, 2013



Cercuri


            Zilele trecute a venit nepoţica Nini la mine alergând cu o hârtie albă în mână şi strigând:
            - Uchiu! Uchiu! Ute ciam desenat!
            M-am uitat eu cu atenţie la foaie, dar oricât m-am concentrat şi mi-am rotunjit ochii nu am zărit nimic pe ea. Nini desenează tot felul de lucruri: cai, pisici, câini, maşini, trenuleţe, pe mami, pe tati. Cele mai multe desene sunt nişte mâzgâlituri indescifrabile. Acum, însă, foaia era la fel de albă ca atunci când a fost scoasă din fabrică.
            - Aha! exclam eu interesat. Ce e asta?
            - Un cec! râde ea satisfăcută de răspunsul meu. Dacă mai vei, ţi mai fac! şi începe să învârtă degetul pe hârtia curată.
            - A! îi întâmpin eu gesturile, lovit parcă de inspiraţie. Un cerc!
            - Un cec! confirmă ea.
            - Frumos cerc! o laud eu. Şi altceva nu mai desenezi?
            - Nu! A-tăzi-de-se-nez-nu-mai-ce-curi!
            - E bine aşa, spun eu. Da’ să le faci bine! Să nu fie rupte!
            - Oho! strigă ea. Nu sunt lupte! Sunt cecuri! şi fuge cu foaia fluturându-i în mânuţa rozie.
*
            Alaltăieri am văzut cercurile pentru a doua oară. Le-am şi simţit. Pe propria piele. Eram la birou. Munceam. Mulţi dintre prieteni îmi spun că muncesc prea mult, adică nu că muncesc non-stop cum s-ar spune ci că mă implic prea mult, că iau totul în serios, că alerg ca un nebun pentru unul şi altul. Nu i-am ascultat niciodată şi nici nu o să îi ascult. Atât pot să spun, că cercurile sunt reale. Vorbele prietenilor au zburat ca puful de păpădie, dar cercurile sunt aici. Au fost şi alaltăieri şi mi-au pătruns din picioare până în măduva inimii.
            Am alergat, cum alerg de obicei, între biroul directorului şi al şefului de departament. Ba cu o hârtie, ba cu o cerere, ba cu un tabel, ba adu pixul, ba vezi că mi-am uitat telefonul pe scaun, ba du-te adu nişte cafele, ba nu mai am ţigări. Nu degeaba îmi zice Ţâş. Asta tot colegii binevoitori mi-au născocit-o.
            În timp ce alergam aşa de la unul la altul, le-am văzut cum se desenau sub picioarele mele, rotunde, perfecte, cu burţile lor pântecoase, muşcându-mi din tălpi. Am văzut cercurile. Şi am început să alerg mai repede pe contururile lor ca un atlet care se străduieşte să-şi păstreze culoarul. După câteva ore, cred, am auzit un glas iritat urlând:
            - Dinu!
            Nu m-am oprit. Eu îmi vedeam de cercurile mele perfecte.
            - Dinu Mihai! Ai înnebunit?
            Am rămas pe loc, ca înfipt în podea. Picioarele îmi tremurau. Tâmplele îmi vuiau. Inima hoinărea tembelă pe undeva în afara pieptului.
            - Ce te-a apucat, domnule?
            Era vocea directorului. Nu am răspuns nimic. Nu aveam limba în gură. Făcea şi ea cercuri aiurea, pe maidan.
            Se uitau toţi la mine ca la un monument istoric mânjit cu vopsea. Aneta a venit şi m-a apucat de mână.
            - E obosit, m-a scuzat ea. Munceşte de câteva zile încontinuu. Îl duc eu acasă.
            Birourile dansau în aer, cercuri-cercuri. În spatele lor s-au ivit holurile, multe holuri care desenau aceleaşi figuri perfecte. La fel şi scările, şi trotuarele, şi asfalturile, şi taxiurile, şi străzile. Taxiurile desenau cercuri prin oraşe, până am ajuns la casele mele, am deschis uşile şi m-am aşezat în paturi. Anetele au tras păturile peste mine şi mi-au aşezat pernele mai bine sub cercuri. Tavanele se învârteau în cercuri netede, fără greşală.
*
            Când m-am trezit, Aneta mă privea cu ochi prea calzi. Am înţeles că rămăsese lângă mine în pat, privindu-mă. Degetul ei desena cercuri pe pătură şi ochii ei mă priveau ca două roţi verzi. Mi-am apropiat buzele de buzele ei rotunde, cărnoase, şi trupurile noastre au desenat cercuri sub pătură, pe aşternutul asudat.
*
            Ieri nu m-am dus la serviciu. Am rămas acasă. Aneta mi-a mângâiat bărbia ca unui bolnav şi a pornit spre birou, repetând cu voce tărăgănată o scuză şi o rugăciune pentru mine. I-am spus că nu am nimic, dar că nu mai vreau să desenez cercuri prin locul acela plin de scursuri. Mi-e să nu ameţesc. Mai bine desenez cercuri pe câmp, în lanurile de porumb, de grâu, de ovăz şi aştept să vină extratereştrii.
            Nu au venit extratereştrii, dar după jumătate de oră a venit mama. Cum a deschis uşa, a desenat un cerc de privire şi a ochit toate pânzele de păianjeni din casă:
            - Miroase a stătut! a exclamat ea şi cuvintele ei s-au rotunjit până în stradă.
            S-a mirat că încă sunt acasă şi a plecat spre ferestre, parcă neauzind explicaţiile mele, pornirile mele de libertate, cum le numeşte ea. A luat o cârpă de unde o dosise ultima dată şi a început să şteargă geamurile, făcând cu mâna vecinelor care se proţăpiseră nesătule cu piepturile înfipte în var. Cârpa mamei desena cercuri-cercuri pe sticla lustruită de ea zi de zi. Cercurile de pe geam au continuat înăuntru şi, când a înţeles de ce eram acasă, cercurile au fost preluate de cuvintele ei de ocară, învârtindu-se în jurul becului, târşâind tavanul, mobila, creierul meu.
            Am lăsat-o cu cercurile ei şi am ieşit cerc-vârtej pe scările spiralate.
*
            Sunt sus. Acolo mă găsiţi. Pe cel mai înalt bloc din capitala noastră încercuită. Dintotdeauna am vrut să urc cât mai sus pe scara pe care mama mi-a trasat-o încă de mic. Am vrut să urc, dar recunosc că m-am oprit. Sunt conştient că m-am oprit şi nu m-a oprit nimic altceva decât obstacolele pe care le-am întâlnit. Da, puteţi să-mi spuneţi că sunt laş. Accept.
            Stau sus, pe marginea blocului şi fac cercuri pe picior cu briceagul meu ascuţit. Uneori îmi vine să fac cercuri pe burtă, pe mâini, în dreptul venelor, dar mă opresc, de frică probabil. Ăsta sunt, un laş fricos, care nu face nimic decât cercuri în propria neputinţă şi nimicnicie. Cercuri rostogolite până la primul obstacol şi înapoi de la capăt. Nici nu m-am considerat vreodată în stare de altceva. De fapt, nici nu am îndrăznit să mă consider. Era şi ăsta un obstacol de netrecut.
            Privesc spre stradă şi văd oamenii-furnici, cu capetele îndesate în umeri, cum îşi trasează liniştiţi cercurile lor zilnice şi nu se sinchisesc de prezenţa mea, cu picioarele atârnate deasupra lor. Poartă în mâini valize, sacoşe, pâini, umbrele, telefoane, chei de maşini. Merg înainte, fără să întoarcă privirea şi ajung pe linia cercului la punctul din care au pornit. Fără să pară obosiţi, reiau drumul ca nişte maşinuţe cărora nu li se termină niciodată bateriile. Cu siguranţă este cineva acolo sus, cu o telecomandă mare în mână, dirijându-i dintr-o manetă minusculă. Dar lor nu le pasă, de fapt, nici de păpuşarul acela de sus care, dacă stau să mă gândesc, seamănă cu mine. De fapt, cum desenez eu cercuri cu briceagul pe picior, poate că sunt chiar cel care le trasează destinele-cercuri. Poate că eu sunt Încercuitorul cel Mare.
*
            Am înţeles acum şi vă garantez că nu sunt nebun. Eu am Cercul în mână. Cu siguranţă nu sunt un ratat. Nu. Acum am înţeles. Eu sunt un Ales. Dacă întind mâna şi încep să desenez cercuri în aerul acesta sticlos, îmi pare că oamenii încep să se mişte după degetele mele, după lama cuţitului meu. Cu siguranţă am talent înnăscut de dirijor. Dirijor de oameni.
            La început, când m-am urcat pe bloc, recunosc că voiam să fac spectacol. O moarte violentă în mijlocul oamenilor speriaţi, să mă arunc în gol cu capul înainte, cum nu au avut curaj să o facă atâţia care s-au urcat pe blocuri pentru asta. Dar i-am văzut nepăsători, trasându-şi cercurile lor nesfârşite şi am înţeles. Am înţeles că oamenii au nevoie de cercuri. Fără ele se simt pierduţi. De ce nu aş profita şi eu de pe urma acestui fapt banal? Îi adun, le vorbesc despre cercul existenţei, îi pun apoi să se ia de mână şi să pătrundă împreună pe calea perfectă a vieţii.
            Deci asta voi face. De ce nu m-am gândit până acum? Voi strânge bani din donaţii şi voi trăi liniştit. Voi fi Profetul Cercului, mai degrabă decât să fiu acolo jos pe trotuar cu lumea uluită privindu-mi corpul zdrobit. Îi urăsc eu aşa cum mă urăsc şi pe mine, dar recunosc că ei sunt salvarea mea din mizerie.

            Deci, voi fi bogat!

Un comentariu: