De la o vreme eram un punct...

marți, 28 ianuarie 2014

Drum pe apă - povestire publicată în revista „Fereastra” (Nr.1/2014)





Drum pe apă
(poveste sulineză)

            Când a intrat mama în casă, el se juca pe telefon. Stătea tolănit de-a lungul patului, cu ochii pironiţi în ecranul luminos şi butona fără prea mare spor, cu obrajii înroşiţi de căldura din sobă şi de somnul care îl moleşea. Nici nu a ridicat privirea când femeia gârbovită de muncă şi griji a păşit pe duşumeaua roşie cu o zvâcneală nervoasă. A desfăcut baticul, l-a scuturat, apoi l-a aşezat frumos pe părul negru, neted, şi a făcut un nod strâns sub bărbia osoasă. S-a îndreptat de şale privind înainte, cu ochii pierduţi pe zidul dinspre apus şi a oftat prelung:
            - Of! Ioane! Unde-mi umbli tu?
            Băiatul s-a oprit din butonat şi şi-a privit mama cu un fel de milă sfioasă. Iar întârzia tata şi ea devenea tot mai agitată, simţind că ziua nu avea să se sfârşească prea bine. Cine ştie pe unde s-o fi oprit, pe la ce cârciumă din oraş. Şi iar să vină beat acasă, să trântească uşile şi să caute motiv de scandal. Iar să se culce târziu şi să vadă faţa pierdută a mamei îngrozite de apucăturile lui.
            - Măi, Ştefane! începu mama fără veste. Mai lasă telefonul ăla!
            Băiatul a lăsat aparatul în mijlocul patului fără să protesteze şi s-a ridicat în capul oaselor, privind fix spre perne, îngândurat.
            - Of! Ioane! Ioane! mai oftă mama o dată, apoi se întoarse brusc către copil. Hai, Ştefane, mamă, ia tu barca lu’ nea Cornel şi du-te vezi prin oraş să vină acasă, că acum se întunecă.
            Băiatul îşi mişcă trupul molatec.
            - Mă duc, răspunse el cu glasul stins.
            - Hai, îl îndemnă mama. Să te îmbraci bine şi dacă nu-l găseşti să vii acasă, să nu te prindă noaptea pe drum.
            - Da, mamă, răspunse el şi începu să se îmbrace.
            Când ieşi afară, un aer rece, de octombrie, îi pătrunse pe sub haine înfrigurându-l. De sus, dinspre cerul cenuşiu, se pornise un fel de ploaie măruntă, mai mult o ceaţă ce îi zbicea pielea moale a feţei. Privi fără prea multă plăcere pământul ud şi se gândi că mai bine era în patul pufos şi cald. Nu avu timp de alte gânduri. Glasul mamei îl îmboldi din spate ca un ghiont:
            - Hai-hai! Ce-ai rămas aşa? Să nu te prindă noaptea! Pune pelerina pe tine şi să iei şi cizmele!
            Ascuns sub luciul galben al impermeabilului, Ştefan porni pe drumul umed bocănind rar din cizme. Se simţea ca sub o capsulă închisă ermetic, fără contact cu lumea de afară, aşa, ca într-un vis.
            Nea Cornel, vecinul, nu era acasă. Tanti Sofiţa pregătea mâncare pentru păsări. I-a arătat ramele rezemate de o magazie şi a dispărut după o portiţă al cărei var se umpluse de apa stropilor minusculi. Băiatul a pus ramele pe umăr şi a pornit spre bazin. Uliţa era pustie. Peste tot stăpânea aceeaşi culoare ştearsă, umedă. Se gândi că nu i-ar plăcea să stea prea mult în aerul acela posomorât şi grăbi pasul.
            În apropierea gârlei îl întâmpină larma unui cârd de raţe mânate din spate de o băbuţă mărunţică, ce-şi ascundea faţa sub un batic negru, gros. Se chinuia să se ţină după păsările care se tot abăteau de la drum. Le gonea cu un glas tremurat, agitând în aer o nuia de cătină.
            - Sărut mâna, tanti Parfena! spuse Ştefan când ajunse în dreptul ei.
            - Of, măi, Fani, mamă, se tângui bătrâna, of, hai că tu eşti mai sprinten. Uite sub pod acolo, s-a băgat jurata şi nu pot s-o scot. Ajută-mă, tu, mamă, că eu, vai de bătrâneţile mele!
            Podul dinspre Bazinul Mic. Acolo se băgase o raţă tărcată, cu ciocul roşu-aprins. Îşi prinsese piciorul într-o cârpă şi se zbătea neputincioasă. Băiatul o apucă de o aripă şi smulse cârpa cu totul din gunoaiele adunate pe malul gârlei. Eliberă pasărea, care fugi la surorile ei măcăind fericită.
            - Mergi sănătos, mamă! se auzi glasul bătrânei. Să-ţi dea Dumnezeu sănătate! Sănătate multă! adăugă ea cu glasul subţire. Apoi se întoarse spre raţe şi îşi reluă uşuiala ameninţând păsările cu băţul.     
            Ştefan privi cu blândeţe spre ea în timp ce ridica ramele pe care le lăsase pe iarba pământie. În una din mâini încă ţinea bucata de cârpă, neaşteptat de curată. O privi o clipă, apoi o strânse în pumn şi o băgă în buzunar. Când urcă pe dig, bazinul îl întâmpină cu o pâclă subţire de ceaţă plutindu-i deasupra ca un suflet nehotărât. La estacadă – nimeni. Cimentul văduvit de picioarele copiilor ce se scăldau toată vara, acum stătea amorţit sub bura îngheţată.
            Barca lui nea Cornel îl aştepta liniştită, cu jumătate de pântece urcat pe malul nisipos. Se apropie şi descuie lacătul, apoi trase lanţul şi îl adună în prova. Aşeză ramele pe strapazane şi împinse barca ce alunecă uşor pe luciul apei. Urcă şi el în barcă şi se lăsă purtat aşa câţiva metri, în picioare, privind spre casele care se îndepărtau de mal ca nişte băbuţe ascunse în ceaţă. Se aşeză şi începu să vâslească spre gura bazinului, spre Dunăre.
            Băiatul vâslea cu putere, împingând barca împotriva curentului, spre silueta de beton a oraşului. Lunecă încet-încet pe lângă hotel, apoi Portul Liber rămase şi el în urmă. Pontonul vaporului de pasageri îl întâmpină posomorât în aerul încărcat. Îl lăsă în spate şi vâsli mai departe, pe lângă cheul sub care apa clipocea şoptit.
            În dreptul cinematografului, se opri. Trase barca la mal şi o legă de o bucată de fier ce ieşea din ciment. Urcă pe marginea falezei şi porni cu paşi domoli spre cârciuma ce se zărea în dosul unui bloc. Înăuntru – bărbaţi mulţi, zgomotoşi, cu pahare şi sticle în faţă, cu feţele îmbujorate, învăluiţi în rotocoale de fum. Printre ei, Vali, chelnerul, se învârtea neobosit, turnând în pahare, adunând sticle, culegând bani.
            - Fane! strigă el spre băiatul cu pelerină galbenă ce se ivi în uşă. Se apropie de el. Iar îl cauţi pe taică-tu?
            - Mda, răspunse Ştefan fără spor. N-a fost p-aici?
            - Nu, nu l-am văzut azi. Nu era de serviciu la vapor?
            - Nu. S-a dus la grădină.
            - Aha. Vezi mai sus, spre piaţă, încolo.
            Băiatul dădu să se întoarcă.
            - Auzi, dacă tot ai venit, hai că nu durează mult. Am şi eu nişte lăzi într-o şalupă. Mi le aduci tu?
            - Bine, răspunse Fani, neputând să refuze, dar cu gândul că asta îl va întârzia prea mult.
            Lăzile nu erau foarte grele. Le cără câte două până în magazia din spatele cârciumii şi le aranjă frumos într-o stivă care-i trecea de cap. Nu dură mai mult de o jumătate de oră. Mulţumit de treaba făcută, Vali îi dădu zece lei şi dispăru printre mese.
            Se întoarse la barcă. O luă încet de-a lungul malului până în dreptul pieţii. Acolo opri din nou. În cârciuma din spatele halei îl întâmpină aceeaşi aglomeraţie, acelaşi fum, aceleaşi feţe vesele, înroşite de licori. Tata nu era nici acolo.
            Când să iasă, auzi multă forfotă în piaţă şi asta îl făcu să se abată puţin, să mai caşte gura la ce mai aduceau vânzătorii. Se plimbă printre tarabe, mângâind cu privirea fiecare obiect, mirosind parfumul de pâine proaspătă ce plutea dinspre brutărie. Nu putu să reziste şi cumpără şi el una, caldă, aburindă. Rupse un colţ şi îl mestecă repede, îmbătat de căldura lui înmiresmată. Lângă brutărie, zări, pe o tarabă, o lanternă. Se gândi că nu ar fi rău să o cumpere şi îi plăti vânzătorului nouă lei, cu tot cu baterii.
            Barca se legăna legată de o bintă de pe marginea cheului. Se lăsă să cadă pe scândura umedă, băgând pelerina sub el, ca să nu-şi ude pantalonii. De-acum drumul lui era unul necunoscut. S-ar fi întors acasă, dar un sentiment de nesiguranţă îl împingea să-şi caute tatăl şi să-l aducă la mama care-i aştepta pe amândoi cu candela aprinsă. Dar unde să mai caute? În oraş nu văzuse barca. Asta însemna că tata nu a venit de la grădină. Să tragă o fugă până acolo! Nu era un drum scurt, dar dacă se grăbea, ar fi ajuns înainte de lăsarea întunericului. Telefonul îl lăsase acasă. Nu ştia ce oră este. Cu siguranţă nu mai rămăsese mult din ziua aceea nehotărâtă. După ce oftă puternic, mai luă o bucată din pâinea pe care o ascunsese sub pelerină, la piept, în bluză, încercă lanterna să vadă dacă funcţionează, apoi apucă mânerele ramelor şi începu să vâslească puternic.
            După jumătate de oră, ieşi din oraş şi intră pe canalul Busurca. De aici, împinsă de curent, barca porni repede în adâncimea de stuf. De jur-împrejur totul era umed, un gri jilav în care el, galben, părea singura pată aprinsă. Canalul îngust îşi arăta malurile neregulate într-o fugă lină, cu vegetaţia sălbatică bătută de ploaia măruntă. Nicio pasăre în aer, nicio vietate pe pământ, nicio mişcare în apă. Totul inert, ca un câmp de luptă înecat în fum. Şi-n această lume bătută de stropi, el vâslea grăbit, cu ramele aruncând cercuri largi de apă pe suprafaţa ciuruită.
            Când ajunse la grădină, aerul căpătase deja o vâscozitate umbroasă. Copacii începuseră să-şi piardă conturul exact şi forme nebănuite apărură ici-colo. Băiatul le vedea şi le urmărea siluetele stranii în penumbră. Barca tatălui nu era acolo. Opri, totuşi, să cerceteze locul. Aşa descoperi, sub polog, traista cu mâncare, uneltele, bidonul cu apă. Vederea lor îi strânse stomacul într-o nedumerire chinuitoare. Dacă tata nu le luase, însemna că nu pornise spre casă. Atunci, unde era? Nici barca nu o găsise. Plecase, deci. Dar unde?
            Între lucrurile de jos, lucea în întuneric toporul cu coadă lungă. Băiatul îl ridică şi rămase cu el în mână. Mai bine să se grăbească. Şi porni spre barcă. Pământul era cleios. I se înfundau cizmele şi cu greu reuşea să le mai scoată din gropile adânci. De multe ori se clătină şi fu nevoit să se sprijine cu mâinile, umplându-se de o materie vâscoasă, mirositoare. Se ştergea mereu de pelerina plină de apă rece. În sfârşit ajunse la barcă şi porni spre Podul de lângă unitatea militară. Nu era prea departe. Pentru a se orienta, aprinse lanterna şi o aşeză ca pe un reflector minuscul lângă el.
            După un timp foarte scurt, începu să desluşească lătrat nestăpânit de câini. Cu cât înainta, cu atât îl auzea mai înverşunat şi mai neobosit. Părea că se reped la cineva. Se auzeau mârâind sălbatici şi apoi lătrând ca nişte fiare ale întunericului. Îl cuprinse frica şi se opri din vâslit. Trase barca la mal şi ascultă cu atenţie. Desluşi, după sunete, mai mulţi câini. Să fi fost patru, poate cinci. Atunci, ca o plesnitură de bâtă, îl lovi în urechi un urlet de om, un răcnet înfiorător de groază.
            - Tata!
            Buzele îi tremurau. Strânse toporul cu toată puterea şi sări pe mal. Începu să alerge luminându-şi drumul cu lanterna. În faţa lui se auzi un chelălăit puternic şi apoi ţipete de om. Tata se lupta! Trebuia să îi sară în ajutor.
            Lumina lanternei dezvălui patru coame de câini turbaţi. Tata stătea în faţa lor, cu o cange în mână şi cu faţa înfuriată. În lumina lanternei, piciorul drept arătă o sfâşiere de cârpe şi sânge. Lângă el, un câine zăcea aproape fără suflare.
            - Ştefan, pleacă de acolo! urlă omul uimit la vederea fiului.
            Era prea târziu. Câinii rămaşi se întorseseră deja spre el. Mârâiau cu balele curgându-le pe lângă fălci.
            - Ştefan!
            Glasul tatălui apucă coada toporului şi începu să-l învârtă ca o elice de fier. Un trosnet puternic, urmat de o chelălăială îngrozită, apoi o fugă disperată. Fu de ajuns ca băiatul să ajungă cu spatele lângă tată. Cei trei câini rămaşi continuară să latre, dar se retraseră încet-încet. Se mulţumiră se mai mârâie din când în când înfundat.
            Ştefan se întoarse spre tatăl său. Se lăsase pe o piatră şi îşi cerceta piciorul. O muşcătură zdravănă se vedea pe muşchiul încordat. Băiatul băgă ca un resort mâna în buzunar şi scoase cârpa. Cu degete tremurate o legă de piciorul rănit. Apoi privi spre ochii ascunşi în întuneric. Simţea acolo o admiraţie pe care o dorise, dar nu o cunoscuse niciodată.
            - Te-a trimis mama? îl întrebă tata cu un glas absent.
            - Da, răspunse Ştefan. Ne aşteaptă acasă.
            - Atunci să mergem, îl îndemnă tatăl, în timp ce se ridica străduindu-se să-şi ascundă durerea. Ai venit cu barca lu’ nea Cornel?
            - Da.
            - Unde-ai lăsat-o?
            - Puţin mai încolo.
            - Hai, treci tu la rame. Legăm barca lu’ nea Cornel şi mergem acasă. Bărbatul se lăsă pe fundul bărcii, epuizat.
            Ştefan îi privea silueta în întuneric. Stătea acolo, lângă el, cu corpul îndoit, cu răsuflarea grea, cu privirea pierdută într-un zâmbet necunoscut. Sub haine, lipită de piept, simţi pânea proaspătă. Băgă mâna şi i-o întinse omului din faţa sa.
            - Ce bine te-ai gândit! spuse tata, mâncând lacom.
            Lângă el se ridica o movilă acoperită cu o prelată. Tata o bătu mândru cu palma noduroasă.
            - O să se bucure toţi, adăugă el, şi nea Cornel şi mama şi tanti Sofiţa.

            Şi zicând asta, pescarul săltă un colţ al prelatei: sub mâna lui, în lumina lanternei, apăru un bot cartilaginos, urmat de un cap mare de morun. Ştefan ridică ramele. Ochii îi rămaseră pironiţi pe mustăţile lungi ale peştelui uriaş ce se cuibărise în întuneric.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu