De la o vreme eram un punct...

luni, 16 decembrie 2013

Un teanc de plicuri (proză scurtă umoristică)

         Două lucruri trebuie spuse despre moş Panaite Scrirulescu. În primul rând, este un om indecis. Din proprie iniţiativă nu face mai nimic, aşteaptă să-l îndrume cineva. Aşa se face că mereu îi spunea soţia ce să facă. El doar întreba:
            - Şi ce mă sfătuiieşti dumniata?
            Iar ea îl îndruma cum şi în ce fel. Problema e că soţia a murit iar acum moş Panaite zace toată ziua în pat şi consumă pensia. Noroc cu fiica sa, Trebina, care îi ţine casa, că altfel... Al doilea lucru ce trebuie spus despre moş Panaite este că are talent la poezie. Vecinul Tache, de la scara doi, mai găsea şi pe vremea răposatei din când în când câte un concurs şi îl împungea:
            - Hai, mă, Panaite, trimite şi tu poeziile alea!
            Moşul nostru tresărea parcă apucat de o idee genială, se ducea la poştă, cumpăra plicuri, timbre şi se înfăţişa cu ele acasă. Când îl vedea, soţia se răstea la el:
            - Ce-i cu alea? Iar te-ai apucat de poezii? Dă-le la boală! Să te doară capul!
            - Ce mă sfătuiieşti dumniata? întreba moş Panaite.
            - Aruncă-le! Dă-le foc!
            Se uita omul la plicuri, îi cam era nu ştiu cum de banii daţi, şi le băga într-un sertar. Aşa se face că a adunat moş Panaite un teanc de plicuri şi câteva zeci de timbre, poate sute. Ei, dar soţia a murit, cum am spus, şi iată că vecinul Tache a găsit un nou concurs. Cum nu mai este cine să-l oprească, bătrânul ia teancul de plicuri şi timbre şi porneşte spre poştă. Intră moş Panaite în oficiul poştal şi dă cu ochii şi urechile de o cucoană cu părul vâlvoi, cu fruntea încruntată, vorbind la telefon şi gesticulând. Se apropie omul timid şi întinde plicul, pe care îl pregătise de acasă.
            - Da, fată, şi se uită la fundul ei zici că-i televizor. Dup-aia mai vine să-mi spună una-alta. Du-te la Săndica! Ce-mi spui mie? (Aici moş Panaite ezită, trage plicul şi se uită în jur. Femeia îi smulge plicul din mână.) Nu e bine! Aţi pus prea puţine timbre! Trebuie cinci lei!
            - Şi ce mă sfătuiiţi dumniavoastră?
            - Nu ştiu, domnle, e plicul dumitale!
            Moş Panaite se uită nedumerit în jur. Femeia îşi continuă conversaţia. Ridică omul din umeri, aruncă plicul în coşul de gunoi, scoate teancul şi se apucă să meşterească alt colet.
            - Nu e bine! Aţi pus prea multe timbre! Aţi pus şase lei! V-am spus că trebuie cinci!
            - Şi ce mă sfătuiiţi dumniavoastră?
            - Nu ştiu, domnle, e plicul dumitale!
            Moş Panaite se uită nedumerit în jur. Femeia îşi continuă conversaţia. Ridică omul din umeri, aruncă plicul la coş şi se întoarce la teancul său.
            - Nu e bine! Nu aţi scris expeditorul! Dacă nu ajunge, unde se întoarce?
            - Şi ce mă sfătuiiţi dumniavoastră?
            - Nu ştiu, domnle, e plicul dumitale!
            Moş Panaite se uită nedumerit în jur. Femeia îşi continuă conversaţia. Ridică omul din umeri, aruncă plicul la coş şi se întoarce la teanc.
            - Nu e bine! Aţi lipit timbrele invers! Cum să văd câte sunt? Să-mi sucesc gâtul?
            - Şi ce mă sfătuiiţi dumniavoastră?
            - Nu ştiu, domnle, e plicul dumitale!
            Moş Panaite se uită nedumerit în jur. Femeia îşi continuă conversaţia. Ridică omul din umeri, aruncă plicul la coş şi se întoarce la singurul care mai rămăsese din tot teancul său gros. Din spate se aude glasul femeii:
            - Da ce-ţi trebuie, bre, concurs de poezie la vârsta matale? Du-te, bre, acasă, nu mai umbla pe drumuri!
            Se uită moş Panaite speriat în jur, priveşte plicul, îl ia cu putere şi îl aruncă la coş cu tot cu poezii. Mai priveşte o dată în jur şi cum nimeni nu îl bagă în seamă, porneşte spre casă fără grabă.
            - Lua-te-ar moartea! bolboroseşte femeia. Mergi sănătos, bre!

            - Şi dumniavoastră!

luni, 2 decembrie 2013

Blestemul Sfântului Pantelimon - proză publicată în revista „Fereastra”, Mizil



Blestemul Sfântului Pantelimon

            Anul acesta, de Sfântul Pantelimon, am să mă înec. Toţi fraţii mei s-au înecat până acum chiar în ziua de Sfântul Pantelimon, pe 27 iulie. Eu sunt al cincilea. Am avut patru fraţi mai mari: Sorin, Vlad, Andrei şi Aurel. Vlad şi Andrei erau gemeni. Sorin era cel mai mare. El era şi cel mai puternic. Când ne jucam ne dobora pe toţi ăştia mai mici. Aurel era cel mai slab. Lui nu îi plăcea să se trântească cu noi. El stătea în pat şi citea. Sorin îi arunca cartea şi el se supăra. Anul acesta pe 27 iulie, când am să mă înec, o să am treisprezece ani, dar nu am să mor pentru că e un număr cu ghinion. Eu am să mor pentru că ne-a lovit blestemul Sfântului Pantelimon...
            Profesoara se opreşte din citit. Foaia galbenă, cu desene întortocheate pe margini, îi tremură între degete. Îşi simte ochii grei şi ceafa usturată. Priveşte ce a transcris din compunerea elevului. Restul se întinde pe hârtie într-o mâzgăleală ciudată. Doar cu lupa a reuşit să descifreze literă cu literă, cuvânt cu cuvânt.
            Femeia se întoarce pe scaun spre mijlocul camerei. Întins pe burtă, Matei se joacă. Ţine lupa în faţa ochilor şi caută peşti în ţesătura covorului. Când găseşte câte unu, se luptă cu el voiniceşte până îi astâmpără zbaterea, apoi îl aşază cu grijă într-un lighean de rufe. După ce chiuie mulţumit se aruncă iar pe covor şi îşi continuă pescuitul.
            - Matei, adu lupa la mama!
            - Un pic! strigă băieţelul fără să ia privirea din covor.
            Mama îl priveşte blând cum se zvârcoleşte pe jos ca într-o apă întunecată.
            - Matei!
            Glasul ei a prins un nerv pe care copilul îl sesizează şi se supune fără să mai zăbovească.
            - Mă duc la tati! rosteşte el îmbufnat şi fuge târându-şi picioarele spre uşa deschisă.
            Femeia rămâne cu ochii privind departe, pe malul unei ape, făcându-şi loc printre zeci de picioare înghesuite. Pe malul acela plin de lume zace corpul unui copil. Apele l-au scos la suprafaţă. Nu se uită pentru că îi este frică să nu îl viseze. Cu un gest scurt, îşi scutură capul şi imaginea se destramă. Se întoarce şi duce lupa deasupra foii pe care a lăsat-o pe birou.
            ... şi de el nu scapă nimeni. Când s-a înecat, Sorin avea 16 ani. El se ducea cu tata la pescuit mereu şi tata zicea că e foarte priceput. Mergea şi iarna că nu îi era frică de pescuit. Dar iarna el nu a păţit nimic. Acum trei ani, pe 27 iulie, el era la Bazinul Mare şi pescuia cu undiţa. Era singur, că aşa îi plăcea lui. Dar nici mama nu se supăra că ştia că el e puternic şi nu i se întâmplă nimic. Şi cum pescuia, un peşte i-a dus undiţa departe, până la mijlocul bazinului. Şi el a sărit după ea şi a înotat, a înotat până i s-a pus un cârcel şi nu a mai ajuns la mal. Cred că a strigat mult, că la înmormântare mama zicea că auzea aşa cum o striga cineva în miezul zilei şi nu înţelegea, că nu era nimeni acasă. L-au găsit nişte soldaţi pe malul bazinului, în buruieni. Şi ţinea undiţa strâns. Prinsese un cărăşel mic. Încă trăia...
            În spate se aude un trup de copil cum se prăbuşeşte pe covorul moale. Profesoara tresare şi întoarce capul. Mircea şi-a reluat activitatea de cercetare a apei rotunde din mijlocul camerei. Îi arată triumfător o lupă mică.
            - Mi-a dat-o tati! De tot!
            Mama s-a supărat foarte tare şi nu ne-a mai lăsat la pescuit. Dar ea era supărată mai mult că şi-a amintit că a blestemat-o o femeie când era la dispensar, că mama este asistentă medicală. Femeia aceea avea copilul foarte bolnav şi a venit cu el la dispensar tot pe 27 iulie, în alt an, şi ţipa la mama să-l facă bine. Mama i-a spus că trebuie să îl ducă la Tulcea cu şalupa de urgenţă că la Sulina nu putea să se facă bine. Şi l-au dus, dar pe drum a murit şi femeia i-a zis mamei că o s-o bată Sfântul Pantelimon că nu a vrut să-i salveze băiatul. De atunci am făcut înmormântare în fiecare an. Mama plânge în fiecare zi şi merge la cimitir să ducă flori.
            Vlad şi Andrei aveau 15 ani când au murit. S-au înecat într-o groapă de lângă casă. Era o groapă pentru un bloc şi avea apa verzuie şi foarte murdară. Ei se jucau acolo. Ne jucam şi noi şi nu credeam că este adâncă. Dar era şi Vlad a căzut în ea. El nu ştia să înoate, nici Andrei nu ştia. Şi Andrei s-a băgat după el dar nu a putut să-l scoată. Până să sară oamenii, s-au înecat amândoi.
            Atunci mama ne-a trimis pe mine şi pe Aurel la mătuşa Tiţa, într-un sat unde nu este apă, ca să nu ne înecăm şi noi. Am stat acolo un an. Nu aveam voie să ieşim din curte. Eu m-am supărat şi fugeam mereu pe stradă să mă joc cu copiii de acolo. Aurel nu se supăra. El citea încontinuu. Pe 27 iulie, a venit mama să stea cu noi. Dar Aurel tot s-a înecat. A ieşit afară cu cartea în mână, că nu lua ochii de pe ea, şi mama a rămas în casă. Când a ieşit, a auzit cum bolboroseşte ceva în fântână. Era Aurel. A căzut cu capul în jos şi s-a înecat. Au venit pompierii să-l scoată dar el era mort de mult.
            Acum nu am voie să ies din casă. Mama merge cu mine la şcoală şi tot ea mă aduce înapoi. Nu am voie să ies nici măcar în curte. Stau în casă şi citesc. La început nu mi-a plăcut, adormeam cum luam cartea în mână. Acum îmi place foarte mult şi nu mă mai satur. Dar ştiu sigur că am să mor pe 27 iulie, de Sfântul Pantelimon, chiar dacă tata şi mama o să stea mereu cu mine...   
            Pe umerii dureroşi, două mâini puternice se odihnesc de ceva timp. Profesoara întoarce capul şi zăreşte ochii blânzi ai soţului.
            - Să nu zici că a scris-o băiatul ăla...
            - Care băiat?
            - Ehe!... oftează soţul, scuturându-şi capul a neplăcere. Ştiai că azi e Sfântu Pantelimon? 27?
            - Da. Nu ştiu cum m-am uitat pe calendar şi am văzut. Atunci mi-am amintit de compunerea asta.
            - Da, el e, rosteşte bărbatul. A venit taică-su azi-dimineaţă la noi la secţie. Haideţi, don’ comandant la noi acasă, că-mi moare băiatul şi nu am nicio putere! Îl cunoaşte tot oraşul şi-i ştim şi noi necazul. Ce pot eu să fac, măi, Vasile? Ţine-l în casă şi tu! Ştii că eu nu prea cred în de-astea. Da’ acum, sincer să fiu, nici eu nu mai ştiu ce să spun. Patru băieţi din cinci! Şi toţi înecaţi! Parcă prea l-a bătut soarta. Sică, sergentul, zice Hai, domn comandant, mă duc eu să stau cu ei! M-am uitat la el încruntat N-ai treabă pe-aici? El m-a privit cu milă -  O rezolv eu! L-am lăsat să se ducă, ce era să fac? Mi-e milă şi mie! Da, acum, dacă era să moară, puteam noi să ne împotrivim?
            - Şi, ai vreo veste? îl întreabă profesoara, aşteptând parcă un potop.
            - Stai să vezi! o domoleşte soţul. L-am trimis pe Sică şi eu mi-am văzut de ale mele prin birou. Pe la prânz am ieşit puţin să mă dezmorţesc. M-am dus pe la primărie, pe la căpitănie, am băut o cafea cu Stroie, directorul. Pe la vreo două, sună telefonul. Era Sică! Gâfâia, vorbea repede şi prost de nu înţelegeam nimic. În jurul lui se auzeau urlete, foşnete, plânsete. Am încremenit! Strig la el Sică! Revino-ţi şi vorbeşte clar! Şi-a dres glasul şi mi-a spus cu greu tragedia Moare, domn comandant! S-a înecat cu mâncare şi i s-a tăiat respiraţia! Ce să fac, domn comandant, ajutaţi-mă! Mi s-au muiat şi mie picioarele când l-am auzit. Da’ nu m-am pierdut. Am urlat la el Ia-l de burtă, Sică! De burtă! Bocnete, bufneli, urlete, eu aştept cu răsuflarea tăiată. Răspunde Sică într-un târziu L-am salvat, domn comandant! I-a rămas o bucată de carne în gât. Se învineţise.
            Femeia s-a întors către soţul ei şi îl priveşte cu ochii umezi.
            - A scăpat, săracul. A învins blestemul!
            - O fi scăpat, eu ştiu cum e cu blestemele astea? Nu vezi că se îneacă aproape în fiecare an câte unu de Sfântu Pantelimon? Acum, sincer să fiu, ziua nu s-a terminat...
            În spatele lor, Matei cară un lighean plin cu peşti:
            - Înotaţi! Nu fiţi blegi! Vreţi să vă înecaţi?