De la o vreme eram un punct...

luni, 28 octombrie 2013

SATUL ADORMIT - Proză publicată în revista „Dor de Dor”, Nr. 86, septembrie 2013




Satul adormit

            Ca într-o legănare, funia ieşea încet-încet din apă, lăsând în urma ei şiruri lucitoare de picături. În jurul ei, apa se repezea în cercuri tulburi. Pe neaşteptate, de sub luciu se zări un inel auriu, apoi plasa neagră a prostovolului se arătă şi ea, apropiindu-se de mal. Băiatul mai mic sări în apă şi aşteptă ca fratele său să aducă ghemul de aţe la mal.
            - Stai, Ticule, nu te repezi! Stai că-l aduc sus!
            Ticu auzi ce-i spusese fratele său, dar nu se mişcă. Rămase cu ochii aţintiţi spre prostovolul întunecat în care se zăreau câteva pete alb-roşiatice.
            - A-ha! strigă Ticu, râzând de bucurie. Ute, Nelu, o tuculiţă!
            Scăpaţi din capcană, peştii începură să se zbată pe nisipul gălbui.
            - O ştiuculiţă! Vezi să nu-i scapi în apă! Bagă-i în găleată!
            Ticu se chinuia să adune toţi peştii în mâinile lui mici. Vietăţile se zvârcoleau pe pielea lui arsă de soare şi ajungeau iar jos, de unde băiatul se apleca să îi ia, boscorodindu-i:
            - Taţi locului! Uf! Voi nu dolmiţi?
            Nelu se uita la el zâmbind. Ridică el o plătică şi o aruncă în găleata galbenă de plastic. În apa ce ajungea până la jumătate se zărea o viermuială de caraşi, plătici, ştiuci, obleţi, roşioare.
            - Gata! Hai că avem destui! Poţi să duci tu găleata?
            - Pot! Pot! strigă fericit Ticu. Se repezi la mânerul alb al găleţii şi îşi încovoie tot trupul deasupra lui, ca un arc. Porni şchiopătând de greutate în spatele fratelui care purta prostovolul într-o mână, depărtat de corp.
            - Facem ciolbă? întrebă băieţelul, icnind.
            - Facem! Facem! îl asigură fratele mai mare.
            - Eu vleau cu utuloi!
            - Dar noi nu mai avem usturoi. O să trebuiască să luăm de la nea Matei.
            - Mă duc io a Amatei!
            - Bine. Hai, mai poţi cu găleata aia?
            - Pot! Pot!
            În faţa lor, un soare abia trezit stătea agăţat deasupra unor ghemotoace de nori. Pământul respira o umezeală răcoroasă. Se auzeau triluri de păsări ce brăzdau sticla înceţoşată a dimineţii. În curând începură să se zărească în depărtare câteva case vechi, cu gardurile lăsate într-o parte, cu acoperişurile de stuf înnegrit. Un pâlc de case înconjurat de un pâlc de copaci şi grădini. Geamurile caselor aruncau razele dimineţii pe frunţile copiilor.
            Pe la mijlocul satului, Nelu se apropie de o poartă de lemn verde, a cărei vopsea se vedea că este mult mai nouă decât a celorlalte. În faţa casei, bolta de vie îşi arunca umbra peste o grădiniţă de flori.
            Nelu trecu în stânga casei, unde se zărea un şopron acoperit cu tablă. Aici, pe o bucată de celofan, aşeză cu grijă prostovolul din care căzură câteva frunze verzi, ude. Se apropie de soba de cărămidă de alături şi începu să cureţe cenuşa. O adună pe un făraş de tablă şi o duse în spatele casei, unde o aruncă într-un butoi. Se întoarse şi luă un mănunchi de stuf de lângă sobă. Aprinse focul. În spatele lui, Ticu gâfâia.
            - Uf! Tale gleu!
            - De ce nu ai spus să iau eu găleata?
            - Am leuşit! se lăudă Ticu. N-am vălsat peştii!
            - Aduci tu apă?
            - Da, da! se repezi Ticu, scuturând din mâinile dureroase. Luă în fugă o găletuşă verde de lângă sobă şi fugi spre poartă.
            - Vezi să nu faci gălăgie! Să nu-i trezeşti!
            - Nu! Nu! strigă Ticu.
            Fântâna era în curtea lui nea Marin. Ticu intră cu grijă pe poartă, închizând-o uşor. În faţa casei zăceau pe o prelată câteva setci. Un hârleţ ascuţit se rezema de perete. Băieţelul ridică cu grijă capacul fântânii şi coborî găleata de metal pe scripete. Apa era rece, răcoritoare. Turnă în găletuşă şi lăsă capacul la locul lui. Înainte de a pleca, aruncă o privire spre pragul casei, unde să zăreau două perechi de papuci de gumă.
            - Bună dimineaţa, Amalin! rosti el în şoaptă.
            Când se întoarse, Nelu curăţa peştele cu un cuţit vânătoresc. Trăgea lama ascuţită pe pielea peştelui, adunând solzii pe deget şi depunându-i într-o grămăjoară, pe o bucată de ziar.
            - Pune apa în oala de pe foc, îi arătă el lui Ticu, rămas cu găletuşa în mână, cu ochii la mâinile lui.
            - Pui şi tucă, da? îl iscodi băieţelul în timp ce apa se revărsa peste marginile albe.
            - Păi nu ştii că ştiuca dă gust la ciorbă?
            - Tiu! Tiu! Gata! Am pus! Ce mai tlebuie?
            - Păi, cartofi avem, şi ceapă, şi morcovi, se gândi Nelu. A! Nu avem roşii că nu s-au copt încă. Du-te tu la nea Marcu şi vezi că are în şopron nişte cutii cu roşii în bulion. Da să nu faci gălăgie, da?
            - Nu fac! exclamă Ticu bucuros şi o zbughi spre poartă. Hai a Amalcu! Hai a Amalcu! cânta el sărind de pe un picior pe celălalt.
            Nea Marcu stătea puţin mai departe, aproape de capătul satului. Avea gardul de stuf. Bucăţi din el se desprinseseră şi în locul lor se zăreau goluri-goluri. Ticu intră cu grijă, strâmbându-se la scârţâitul porţii.
            - Nu ugi poalta, Amalcu? întrebă el în şoaptă.
            Lângă pragul casei, se odihnea o pereche de papuci.
            - Doalme! exclamă Ticu.
            Trecu tiptil pe lângă prag şi intră în şopron. Pe un raft, lângă alte lucruri, stăteau aranjate frumos trei cutii cu câte o roşie desenată pe tabla striată. Ticu luă una şi se întoarse. Pe masa din colţ, zări un castron răsturnat cu gura în jos. Ochii începură să îi sticlească. Ascultă privind spre uşă. Linişte! Se apropie de castron şi îl ridică cu grijă. Sub el, pe o farfurioară, stăteau cuminţi trei felioare de mămăligă şi o grămăjoară de jumări.
            - O!O!O! se bucură Ticu. Luă o felie de mămăligă şi aşeză pe ea jumări pline de carne. Muşcă lacom. Mai ascultă o dată, apoi o zbughi repede către poartă, duduind cu picioarele goale pe pământul bătătorit.
            - Ce-ai făcut, măi? îl iscodi Nelu, când îl văzu cu prada galbenă în mână. Începu să râdă. Dacă te-a văzut?
            - Nu a văzut! se lăudă Ticu cu gura plină. Doalme! Dolm toţi!
            - Lasă-i să doarmă. Ţi-am spus că ei se trezesc mai târziu.
            - Mă duc a Amatei să iau utuloi! îl întrerupse Ticu.
            -  Hai, du-te! Da să vii repde că acum e gata mâncarea.
            Băieţelul alergă pe uliţa singuratică. Picioarele lui se aşezau fără frică pe pământul nisipos, lăsând în urmă gropiţe jilave. De undeva de lângă drum, îşi luă zborul pe neaşteptate un fazan. Ticu se opri surprins.
            - Uş! Nu mă spelia, lăule!
            Intră gâfâind în curte la nea Matei. Lângă pragul casei de chirpici stăteau trei perechi de papuci.
            - Dolm! exclamă copilul. Utuloi! Utuloi!
            Sări vesel spre şopron. Acolo, într-o lădiţă, găsi usturoi şi ceapă. Luă două căpăţâni de usturoi şi fugi spre poartă. Se opri, însă, brusc, în faţa uşii. Zâmbi viclean şi apăsă clanţa cu grijă. În marchiză, podeaua scârţâi. El se strecură pe vârfuri până la uşa camerei şi îşi lipi nasul de geam. Înăuntru se zări masa mare, verde, iar de o parte şi de alta, două paturi – o dormeză şi un pat mai mic, de o singură persoană. Îşi încordă ochii şi zări spinările oamenilor, acoperite cu pături. Deodată, parcă, pe patul cel mic se mişcă pătura. Băieţelul fugi fără să atingă uşa de la intrare şi se făcu nevăzut pe poartă...
*
            Băieţii mănâncă în grădiniţa de flori, la o măsuţă joasă, pe care Nelu a adus-o din şopron. În faţa lor se înalţă farfuria plină cu peşte, lângă mămăliga aburindă. Într-un castronel se zăreşte mujdeiul alb, cremos. Ticu rupe peştele cu mânuţele lui firave şi-l face bucăţele mici-mici, până este convins că nu mai are pic de os. Apoi ia o bucăţică de mămăligă, pune carnea pe ea, le trece pe amândouă prin usturoi şi le bagă în gură.
            - Miam! Miam! Pete cu utuloi! Bun! Bun!
            Zeama i se scurge pe mâini, până la coate. Nelu ia din când în când o cârpă şi i le şterge.
            - Soiosule! Uite ce te-ai făcut! Vezi să nu te îneci!
            - Nu mănec! râde Ticu mâncând lacom.
            Dinspre poartă se aude un zgomot. Cei doi devin atenţi, cu bucăţile de mâncare între degete.
            - Alo! E cineva acasă? Alo!
            Nelu se ridică încet de la masă. Aşteaptă în tăcere. Ticu aşteaptă şi el, fără să facă zgomot. Pe faţa fratelui mai mare se citeşte nemulţumirea. Nu pare prea încântat de musafiri.
            - Alo!
            De după colţul casei se vede o faţă mustăcioasă. În urma ei se iveşte un trup gros de bărbat, îmbrăcat în haine înfrunzite. În mână ţine un bidon de plastic.
            - O! Noroc-bun! exclamă el cu o voce groasă. Poftă bună!
            - Muţumim! îi răspunde Ticu.
            - Sunteţi singuri? întreabă omul, strâmbându-şi mustaţa.
            - Nu... răspunde Nelu, şi ca un reflex, duce ochii spre pragul casei, unde se văd patru perechi de papuci: două mai mari şi două mai mici.
            - Părinţii voştri nu sunt acasă? întreabă omul din nou, cu acelaşi gest al mustăţii, privind şi el pe urma ochilor lui Nelu...
            - Nu, răspunde acesta cu un glas absent. Sunt în baltă.
            Omul se uită la Ticuşor cum se luptă cu peştele fărâmiţat.
            - Am rămas fără motorină, arată el bidonul. E cam pustiu pe aici. Nici ţipenie. Mai locuieşte cineva în sat în afară de voi?
            - Mai sunt câteva familii, răspunde Nelu privind la Ticu. Or fi plecaţi şi ei.
            - Dolm! răspunde Ticu vesel. Am fot eu. Dolm toţi! Amatei, Amalcu, Amalin.
            - Unde dorm? îl iscodeşte străinul.
            - În casă!
            - Am eu nişte motorină, intervine Nelu, cam deranjat de întrebările musafirului. Vă aduc imediat. Şi ia bidonul din mâna omului, dispărând în spatele casei.
*
            Bărbatul a rămas singur cu Ticu.
            - Îţi place mult peştele?
            - Da, îmi pace. Ţie nu-ţi pace?
            - Ba da. Îmi place şi mie.
            - Vlei şi tu? Ute! şi fuge până în casă, de unde se întoarce cu o farfurie. O pune uşurel în faţa musafirului, care s-a aşezat la masă, pe scaunul lui Nelu. Ia de cale vlei!
            - Mulţumesc, răspunde omul zâmbind. Şi de când staţi voi aici?
            - Nu tiu, răspunde Ticu. De mut. Cled.
            - Mama şi tata unde sunt?
            - Şşşt! Nu voie!
            - Hai că mie poţi să-mi spui.
            - Se supălă Nelu!
            - De ce se supără? S-a întâmplat ceva?
            - Tata e lău! Mă bate! Tata nu e aici.
            - Dar unde e?
            - La olaş.
            - Şi mama?
            - Mama e sunuc. Doalme.
            În clipa aceea apăru Nelu cu bidonul plin. În cealaltă mână ţinea un topor cu coada lungă. Îl rezemă de perete. Omul privi cu atenţie unealta.
            - Poftim! întinse Nelu motorina.
            - Cât îţi datorez? se interesă omul, ducând mâna la buzunar.
            - Nimic! răspunse băiatul. Mergeţi sănătos!
            Musafirul nu răspunse. Se foi doar pe scaun, lăsând bidonul jos, lângă stratul de flori. Scoase din buzunarul de la piept un pachet de ţigări.
            - Ai un foc?
            Nelu îi întinse fără plăcere o cutie de chibrituri. Nu-l bucura purtarea mustăciosului. Dădu să se întoarcă. Îl opri Ticu cu glasul lui cristalin.
            - Eu mă duc sunuc! Se ridică de la masă, ţinând fafuria. În ea stăteau una lângă alta două bucăţi de peşte, lângă un moţ de mujdei. Dispăru în spatele casei.
            Nelu îl urmări cu privirea şi apoi se întoarse către omul din faţa lui.
            - Fă-mă să înţeleg! începu acesta.
            Nelu nu răspunse. Rămase în picioare, cu braţele inerte pe lângă corp.
            - Nu mai e nimeni în satul ăsta! constată bărbatul. Doar voi doi. Nu-i aşa?
            Nelu se foi, dar rămase tăcut.
            - De ce nu vorbeşti? Până la urmă nu e treaba mea, dar nu înţeleg ce urmăreşti. Am intrat în prima curte să caut motorină. Când am văzut papucii la uşă, am strigat, dar nu mi-a răspuns nimeni. Am intrat în casă, gândind că nu m-au auzit. Ştii şi tu ce-am găsit. În pat, mogâldeţe de cârpe, ca nişte oameni care dorm. În şopron, toate la locul lor, ca într-o gospodărie. Tu le-ai aranjat pe toate?
            - Da, răspunse Nelu scurt.
            - De ce?
            - Pentru Ticu.
            - Nu înţeleg.
            Nelu se aşeză pe scaun. Luă o bucată de peşte şi o trecu prin mujdei. Omul din faţa lui făcu la fel. Mâncară o vreme în linişte.
            - Noi locuiam la oraş. Tata este marinar pe o şalupă. Se îmbăta şi ne bătea. Mama nu a mai suportat şi a zis să venim aici, în casa bunicului. Bunicul a murit de mult. Când am ajuns, nu mai stătea nimeni aici. Nici mama nu ştia. Ticu era mic. Abia învăţase să meargă.
            - Dar unde s-au dus oamenii?
            - Bătrânii au murit, cei mai tineri au plecat prin alte părţi. Atunci mama a scornit povestea asta cu dormitul şi aşa l-a învăţat şi pe Ticu, ca să nu se sperie şi să nu creadă că suntem singuri. Ea m-a învăţat să aşez pernele şi păturile. Tot ea a inventat şi numele. I-am spus lu Ticu că oamenii se trezesc mai târziu, când el se culcă. Mereu încearcă să rămână treaz, dar nu reuşeşte că îl obosesc bine ziua.
            - Şi cu sunucul ce e?
            - Sub nuc! Acolo e îngropată mama. S-a îmbolnăvit anul trecut şi a murit la spital, în oraş. M-a pus să jur că nu am să-i spun luTicu. El ştie că acolo doarme ea, că este bătrână şi a obosit. Mama a vrut să fie îngropată sub nucul din spatele casei, ca să stea lângă noi.
            Omul se înfioră. Băiatul se ridică şi porni pe lângă casă. Îl urmă. În spate se înălţa peste acoperiş un nuc bătrân, cu ramurile groase. Sub el se odihnea o grădiniţă de flori, iar în mijlocul ei – o moviliţă de pământ curat. În depărtare se zărea un pâlc de copaci. Dincolo de ei se întindeau lanurile nesfârşite de stuf.
            Bărbatul observă lipsa crucii. Încercă să-şi explice şi înţelese. Ticuşor stătea culcat lângă mormânt, cu fafuria lângă el. Alături, mai era o farfurie, goală, cu câteva oase de peşte. Băieţelul rupea buruienile care se încăpăţânau să crească în nisipul afânat. Din pieptul lui se auzea un cântec firav:

            - Nani-nani, puişol! Dolmi cu mama, dolmi uşol!...

luni, 21 octombrie 2013

Războaiele Anei - Proză publicată în revista „Boema” (55/2013)

            
Războaiele Anei

             O privesc pe Ana în tăcere. Corpul ei supus somnului se mişcă încet, abia simţit. Nu o aud, dar ştiu că respiră. Din faţa întoarsă către perete se vede doar linia netedă a obrazului, înecată în părul răsfirat. O privesc şi în corpul ei adâncit în aşternuturi aş vrea parcă să mă afund ca o cană în apa rece de fântână. Să îi simt viaţa, sângele, să fiu eu ea şi ea să fie eu.
*
            Ana mănâncă fără grabă, privind peste felia sandvişului cu muşchi şi felioare subţiri de ardei verde. Mestecă fără grijă, îngropându-şi dinţii în scoarţa legumelor, ronţăind zgomotos. Ochii ei sunt fixaţi pe un punct dincolo de linia peretelui. Din când în când, se desprinde din strânsoare şi priveşte spre farfurie.
            - Azi am zi grea, începe ea, fără să mă privească.
            - Ce să-i faci, zic, eu. Le iei şi tu pas cu pas.
            - Da, pas cu pas. Uşor de zis. Când or tăbărî toţi pe mine acum, vai de capul meu!
            Nu zic nimic. Mă fac şi eu că mănânc. O urmăresc pe sub sprâncene. Iar s-a pierdut în plasa gândurilor. Se încruntă la un chip nevăzut, îl mustră cu linia frunţii.
            Nu am o reţetă pentru astfel de momente. Şi mai e şi nodul care mi se pune în gât. De cele mai multe ori când intervin, nu fac decât să declanşez un lanţ întreg de tensiuni. Nici dacă tac nu e prea bine. Tăcerea apasă ca o cortină de plumb. Cel mai bine e să vorbesc cât mai puţin şi numai când trebuie. Dar mai ştiu eu când trebuie şi când nu? Grea treaba asta! Aş tăcea şi acum, dar nu ştiu cum, mă roade ceva, un ghimpe de orgoliu, un ciot.
            - O să fie bine!
            Ea mă priveşte pentru prima dată în dimineaţa asta. Simt că începe. Al dracului orgoliu!
            - Da! O să fie bine de tot! Colcăie scamele în casa asta! Ai zis că faci curat.
            - N-am făcut, răspund eu. M-am simţit prea obosit. Îmi cer scuze. Fac astăzi.
            Ar trebui să-mi dau o medalie. De mult nu mi-am cerut scuze pentru lucruri la care nu simt că am greşit. Ea mă priveşte puţin derutată. Nu durează decât un moment prea scurt.
            - Am rugat-o pe mama să meargă cu mine după-amiaza în oraş să mă uit la pantofi. Nu, că vine nu-ştiu-care tanti Mimi în vizită. Nu, că ea nu o amână pe tanti Mimi că stă departe şi nu poate să se deranjeze în altă zi. Pentru alţii are timp...
            Sună un telefon. Al ei. Ana se repede spre el, duduie prin casă.
            - Alo, da. Da... Da... Da... Bine.
            Când se întoarce îi văd faţa dezamăgită. Nu e bine deloc.
            - M-a sunat şeful. Cică să vin mai devreme la serviciu azi că trebuie să terminăm dosarul pentru primărie. Doamne care m-ai făcut! Pe alta n-a găsit decât pe mine. După ce că stau şi muncesc până târziu, le fac toate alea, tot pe mine mă cheamă şi pentru alţii.
            - Dosarul ăsta nu era treaba Angelicăi? întreb eu nedumerit.
            - Da, era! Angelica se laudă întruna, dar când e de treabă, tot pe mine mă cheamă. Păi le-a arătat raportul şi nu le-a plăcut. Nu m-a sunat ieri şeful să-mi spună să-i iau eu atribuţiile?
            Se uită la mine întrebător. Care a sunat? O fi fost demult. Nu-mi aduc aminte, zău.
            - Ţi-am spus, dar nu m-ai auzit. Cine să mă asculte?
            - Dacă-i laşi să-şi bată joc de tine! intervin eu la capătul răbdării. Dacă le faci toate treburile, fără să comentezi! Ce crezi, că o să-ţi dea ei din bunătatea lor nesfârşită? Tot pe tine o să te pună să le faci cum trebuie. Ei înţeleg că eşti disponibilă şi că îţi place. Dacă nu te plângi!
            - Şi ce să fac, mă priveşte ea brusc, să fac scandal?
            - Nu scandal, îi moderez eu elanul, dar să spui când te deranjează şi când întrec măsura. Uită-te la mine! Comentează vreunul? Ai văzut ce respectuoşi sunt şefii.
            - Aşa sunt eu, mai proastă, îmi trânteşte ea vorbele de frunte.
            Eu nu mă mai opresc. Ce-oi fi păţit?
            - Păi uite cum faci! Cu mine te cerţi aici şi cu ei te porţi frumos! Râzi cu ei, nu le spui nimic şi ei te iau de fraieră. Până nu eşti mai dură, nu se astâmpără.
            - Da, bine! Tot pe mine dai şi tu. Daţi toţi în mine!
            Se ridică şi pleacă de la masă. Simt un gust prea sărat. Mă împunge inima. Pe frunte îmi cade tristeţea ei. Mă ridic şi o urmez în dormitor. A deschis uşa de la şifonier şi îşi scoate cu grijă hainele. Când se întoarce către mine îmi zâmbeşte. Îmi vede faţa tristă.
            - Lasă, nu mă lua în serios. Mă descurc eu.
            Ştiu de ce zice aşa. Ne-am certat ieri. I-e frică să nu îmi pierd răbdarea, să nu o iau razna, să mă sufoc. Încerc să schimb discuţia.
            - Îţi scot haina de blană din şifonier?
            - Nu, că n-o iau pe aia.
            - Dar pe care?
            - Pe cea gri.
            Haina gri e mai subţire. Mi-e frică să nu răcească. Nu de alta, dar mă sfâşie când e bolnavă. Nu are linişte, se tânguie, mă vrea mereu lângă ea. Se enervează că e bolnavă. Dar ca să o protejez trebuie din nou să mă lupt cu ea. Acum simt că nu pot. Mi-e frică să nu o fac să plângă.
            - Bine, zic eu, privind în jos ca să nu mi se vadă ochii.
            Mă aplec şi îi şterg cizmele cu un burete cu silicon. Mă îmbrac şi eu. Îmi caut cheile. Nu le găsesc în buzunarul de la haină. Nici în uşă nu sunt. Mă foiesc de colo-colo prin casă. Mă vede şi simt cum ar vrea să mă certe. Se aranjază în baie. Mă opresc o clipă, să-mi dau seama unde le-am pus. A! Sunt în cealaltă haină. Le găsesc acolo, căzute în căptuşeala ruptă. Mă chinui să le iau de acolo. Mă trec sudorile. Simt ochii ei cum mă urmăresc. Rup căptuşeala cu totul şi le scot. Îmi pun haina şi aştept.
            - Stai, că nu sunt gata, strigă ea din baie. Mai am!
            Mă uit la ceas.
            - Păi hai că e şi jumate!
            Nu-mi răspunde. Se luptă cu ceva pe faţă.
            - Uf! Mi-a apărut un coş. Nici părul ăsta nu stă cum trebuie! Dracu' să mă ia!
            Vorbele ei mă lovesc în stomac. Aştept încordat. Vine într-un târziu...
            În trafic este foarte aglomerat. Sunt nevoit să ocolesc, ca să nu mă enervez în coloana interminabilă. Ana îşi continuă luptele.
            - M-a rugat Flori să-i ţin locul poimâine...
            - Păi nu i-ai zis că eşti ocuată? Nu trebuia să mergem să ne uităm de mobilă de bucătărie?
            - Nu mai mergem! Mergem altădată. Când!? Dracu ştie!
            - Fă-le toate plăcerile că ei o să aibă grijă de tine.
            - Nu puteam să o refuz. Nu ştii că m-a ajutat cu bani când n-am putut să ne plătim ratele?
            Aşa e. Flori ne-a ajutat. Dracu să mă ia şi pe mine. Că minţile mi le-a luat deja.
            - Stai-stai-stai!!!
            Mă cuprinde o frică teribilă. Sunt gata să apăs pe toate pedalele. Mă uit în toate părţile. Ce-am greşit? E! A ieşit unul cu botul maşinii prea tare de pe o străduţă. Am oricum prioritate. Ea se sperie din orice.
            - Of! Ţi-am zis să nu mă mai sperii! Lasă-l că nu intră în noi, că nu e nebun!
            Tace din gură. Ajungem în sfârşit. Îi ţin poşeta până coboară.
            - Succes!
            Nu mă priveşte. E timpul să mă duc şi eu la serviciu. Simt un fel de uşurare în braţe şi în acelaşi timp un gol. Am scăpat de suferinţele ei dar o să-mi fie dor până diseară. Când nu am să am ce face am să mă gândesc la ea. De sunat nu o sun, pentru că glasul ei este absent la serviciu. Îmi răspunde monosilabic şi mai mult tace. Uneori îi mai trimit câte un mesaj. Să ştie că mă gândesc la ea.
*
            O aştept pe Ana în maşină. În linişte. Nu suport niciun zgomot. Am avut o zi încărcată. Multă alergătură, multă foială. Niciun moment de odihnă. Mă dor toţi muşchii. Capul îmi vuieşte. Îl las pe spate şi simt umerii încinşi. Pe frunte îmi joacă tot felul de gânduri. Mă arde.
            Ana întârzie. Cu siguranţă o ţin peste program. Iar să facă una şi alta în locul celorlalţi. Nu pot s-o condamn. Nu pot să mă mânii pe bunătatea şi naivitatea ei. Nu am dreptul. Dacă aş face-o nu m-aş mai recunoaşte. Cu toate astea e obositor. Şi pentru mine şi pentru ea. O văd cum se luptă. Aş vrea să ştiu ce gândeşte. Dar nu pot afla decât frânturile pe care mi le spune ea. De cele mai multe ori le simt ca nişte reproşuri. Dacă aş fi fost eu mai şmecher, dacă aş fi câştigat mai mult, poate n-am fi fost aşa de încordaţi...
            Întârzierea se prelungeşte. Ies afară şi încep să şterg geamurile. Curăţ maşina cu grijă, de parcă aş pregăti-o pentru un drum lung. N-am mai fost de mult timp în vacanţă, noi doi, departe de lume, cu braţele şi buzele noastre. Cu momentele noastre de visare, cu micile noastre giumbuşlucuri pe care nu le înţelege nimeni. Cu poreclele pe care mi le pune ea, porecle care mă ofticau la început. Acum îmi lipsesc. Acum am o zi fericită dacă doar îmi zâmbeşte. Un zâmbet de foc!
*
            Suntem la hypermarket. Numai aici mai este deschis la ora asta. Ea caută pantofi. Eu ştiu că oricum nu va găsi aici ce-i place ei. Şi sunt prea scumpi pentru noi. O las totuşi să se uite. Să-şi spele ochii orbiţi de lumina calculatorului pe care i-a fixat toată ziua.
            În timp ce răsuceşte încălţămintea pe toate părţile, îmi vorbeşte necontenit. Se plânge de tot felul de lucruri. Mărunţişuri. Eu nu le-aş lua în seamă. Pe ea o împung. O jenează. I-au dat şi ei o cafea în cele din urmă şi nici măcar nu-i puseseră zahăr. Bine că avea ea câteva pliculeţe în poşetă. A ieşit puţin să ia aer şi au sunat-o imediat. Angleica i-a remarcat coşul şi i-a recomandat o cremă. Asta a iritat-o la culme. Angelica este întotdeauna senină şi-i stă părul perfect. Al ei e mereu pleoştit şi fără strălucire...
            O ascult încercând să par atent. Dar pur şi simplu mintea îmi fuge de jur-împrejur, numai la vorbele ei nu vrea să se oprească. Mă atrag luminile din toate părţile. Pe lângă mine trec tot felul de oameni. Mi se opresc ochii pe corpurile, pe hainele lor. Încerc să mă controlez. Zâmbesc către ea în timp ce-mi vorbeşte şi se uită să vadă dacă o ascult. Dau din mâini. Mă declar alarmat:
            - Nişte nenorociţi!... Afurisita!... Tupeu!...
            Nu-şi găseşte ceva potrivit. De probat, nu vrea să probeze. E prea obosită. Mă cercetează mereu la câte-o pereche pe care o ridică din raft şi mă întreabă din ochi. Eu o privesc, să ghicesc ce reacţie are. În funcţie de ea, aprob sau resping pantofii cu gesturi largi. Nu nimeresc de fiecare dată. Ea se încruntă către mine total nemulţumită. Mă întreb de unde mai are putere...
*
            Ana îmi plânge în braţe. Corpul ei se scutură ca o frunză lovită de ploaie. O mângâi cu degetele pe tâmplă. Pielea mi se umple de lacrimile ei reci. Încerc să o liniştesc, ca pe un prunc. În plânsul ei nu mai încap vorbe. Suferinţa îi trece prin braţele încolăcite de gâtul meu.
            Plânsul ei mă pedepseşte. Simt că am dezamăgit-o, că nu am fost destul de bărbat. Îi înţeleg durerea, dar nu pricep de ce se ajunge mereu la lacrimi. Aş lua-o de braţe, aş privi-o în ochi şi i-aş striga că nu merită. Că lumea asta nu merită lacrimile ei curate. Că lumea nu merită să plângi pentru ea. Dar nu asta este soluţia. Cel mai bine este să nu fac nimic. O sărut totuşi pe tâmpla umedă. Mi se umplu buzele de zvârcolirea ei.
            Îmi simt faţa roşie, de lavă. În piept mi se îngrămădesc toate nemulţumirile. Mă topeşte plânsul ei şi aş vrea sa i-l sting cu lacrimile mele. Dar ele nu vin. Mi se întunecă fruntea de oftatul ei. Ochii mi se încruntă, dar rămân uscaţi.
*

            Ana doarme în braţele mele. A adormit plângând. Corpul i s-a destins, sughiţurile s-au stins, palmele i s-au lipit de gâtul meu. Are obrazul cald. Respiră încet, ca valurile mării. Îi privesc părul înmiresmat. Mă pierd pe linia şoldurilor, pe umerii goi. Îi simt respiraţia pe obraz. Greutatea ei mă încălzeşte. Închid ochii. Ana îmi zâmbeşte.

joi, 17 octombrie 2013

Prima oră - Proză publicată în revista BOEMA (55/septembrie 2013)

Boema 55/sept. 2013

Prima oră

            În faţa uşii s-a oprit pentru o secundă, o secundă lungă, deşirată, ca un colac de mărgele rupt din care cad, fără grabă, boabă cu boabă. Îşi aduse aminte să respire şi trase puternic mirosul de vopsea proaspătă ce umplea holul. Pipăi mânerul genţii, simţi botul tare al pantofilor, mişcă din ochiul stâng să îndrepte un fir rebel din sprâcenele groase. Rămase aşa, privind la uşa albă, zgâriată şi măzgălită. Ar fi rămas la nesfârşit în secunda aceea prea lungă dacă nu l-ar fi împins spre clanţă o foială zvârcolită de dincolo, ca un monstru adormit ce începe să mişte.
            Nici nu ştiu cum se găsi deodată de cealaltă parte, cu uşa închisă în spatele lui, privind ţintă la fereastra ce se zărea dincolo de catedra masivă şi pe care un soare cald de septembrie se rezema obosit. Îşi începu drumul, fără să privească în stânga sa. Un drum lung, cu paşi zgomotoşi pe parchetul vechi, cu o umezeală sâcâitoare în susul frunţii, la rădăcina părului.
            Atât de lung fu drumul încât avu timp să se gândească la vorbele mamei, care se plângea mereu că o frige faţa de la bârfele vecinelor. Îşi simţea şi el obrazul stâng aprins, lovit de o salvă de priviri lacome, iritante, iscoditoare. Avu timp să se gândească la gulerul cămăşii, pe care observase în ultima clipă o cută neastâmpărată. Apoi, încercă să treacă în revistă tot ce pregătise pentru acea primă oră: nu reuşi să prindă decât câteva frânturi, o idee-două, ceva despre manual, ceva despre lista de lecturi şi ceva nedesluşit dintr-un moment nehotărât. Îl enervă gândul că se pregătise o săptămână întreagă, iar când trebuia, nu reuşea să le adune pe toate la locul lor.
            În sfârşit, catedra îi atinse podul palmei. Trase scaunul greu care îl întâmpină cu un zgomot neaşteptat de strident. Dar nu se aşeză. Se întoarse spre clasă.
            Erau toţi în picioare. Băieţi şi fete. Poate mai mulţi băieţi decât fete. Neobişnuit de mari pentru vârsta lor. Cu trupurile solide, braţele groase, umerii încordaţi. Cu frunţile încruntate. În prima bancă de lângă fereastră, îi sări în ochi un buchet de păr blond, creţ. În a doua bancă de lângă perete, un păr negru, scurt, acoperea capul unui băiat înalt. În spate, alţi băieţi înalţi şi unul gras, cu un tricou prea strâns pe corp. În prima bancă de la mijloc, două fete micuţe, una cu ochelari, cealaltă cu două cozi surii azvârlite într-o parte şi-n alta.
            Îşi aduse din nou aminte să respire. Odată cu respiraţia, îşi simţi pieptul vibrând:
            - Bună ziua!
            Nu-l mulţumi deloc glasul mult prea moale, deşi pusese în el toată forţa. Un genunchi începu să se zbată. Mişcă piciorul ca să-l oprească.
            - Bună ziua! se auzi ca un ecou, la fel de moale, de parcă glasul lui s-ar fi lovit de peretele din fund şi s-ar fi întors în faţa clasei.
            - Luaţi loc!
            Zeci de scaune tărşâite îi izbiră urechile şi pentru o clipă nu mai auzi nimic. În mijlocul frunţii apăru o durere ascuţită ce se topi încet spre tâmple. Se făcu linişte. Liniştea îi căzu şi ea ca un scaun de plumb peste umeri şi îi astupă gâtul. Tuşi. Privi spre parchet. Apoi privi spre clasă. Mai zări un păr scurt în a treia bancă de la perete, un guler alb, apretat, într-o bancă de la mijloc, cuierul mare, întins pe tot peretele din spate, cu prea puţine agăţători. Privi din nou spre parchet şi-şi urmări picioarele care porniră singure spre bănci şi se opriră în faţa catedrei.
            - Numele meu este Andrei Damian şi anul acesta vom face limba şi literatura română împreună.
            Se străduise să-şi întărească glasul. Parcă era mai bine, dar tot slab. Prima izbândă. Reuşise să se prezinte. Asta îi dădu încrederea să îşi rotească privirea deasupra capetelor care se întorceau, şuşoteau. Se pregăti pentru pasul următor. „Acum este momentul să ne cunoaştem” îşi spunea el în minte...
            - Aţi mai predat?
            Linişte. Se aştepta răspunsul.
            Înainte de a-i ieşi cuvintele pe gură, apăru ezitarea. Cât de periculos era să fie sincer? Şi, totuşi, ce să le spună? Să-i mintă că, da, a mai predat?
            - Nnu... se auzi glasul lui, cel mai slab glas pe care îl auzise vreodată.
            - A! Sunteţi nou! exclamă băiatul gras din spate şi se întoarse către colegul, continuându-şi probabil conversaţia întreruptă de intrarea parcă neaşteptată a celui din faţă.
            Îşi aruncă privirea spre elev. De sub tricoul întins se i zărea pielea.
            - Câţi ani aveţi?
            - Sunteţi căsătorit?
            - Aveţi copii?
            - Unde aţi făcut facultatea?
            Fetele erau curioase. Valul de întrebări îl lovi pe neaşteptate. Nu se pregătise pentru asta, dar nici pentru refuzul de a răspunde la astfel de întrebări. O arsură de tigaie încinsă îi cuprinse obrazul drept, cu tot cu ochi. Se întoarse fără să răspundă şi fără să îi privească. Se aşeză brusc pe scaun. Zări pe faţa de catedră aurie catalogul şi întinse mâna după el ca după o scară. Îl deschise şi i se păru că e prea mare, că trebuie să facă gesturi prea largi. Începu să strige numele. La primul se încurcă. O explozie de râs îi înroşi fruntea. Al doilea nume era mai uşor. La al treilea se chinui din greu să nu greşească. La următorul, se auzi din clasă:
            - Domnu, îmi daţi voie să ies până afară? Mă sună mama!
            Toţi ceilalţi îi aşteptau reacţia. Le văzu ochii pândind. De undeva de sub catedră, o ciudă de foc îi muşcă piciorul, îi intră în vene, îi strânse pumnii şi se opri pe frunte.
            - Stai jos! răspunse el printre dinţi.
            Vorbele astea două îl vlăguiră. În urma lor se adunară toate sentimentele ca o revărsare de ape nebune. Era mândru că-l pusese la punct pe elevul neobrăzat. Remuşcarea, însă, nu-l lăsă să se bucure. O citi pe ochii fetei din prima bancă. Se scutură ca de un fior şi continuă să citească numele. Se mai încurcă de câteva ori. Elevii se relaxaseră. Vorbeau între ei şi răspundeau la strigările sale anemice fără să ridice mâna, uneori fără să privească.
            - Iosifescu Adina!
            - Cosmescu! se auzi din clasă, în urma unui chicot.
            Râsetele îi astupară urechile. Risipi cu greu ceaţa de pe ochi. Da, scria Cosmescu.
            - Dopro... Dobrotă Emil!
            - Aici!
            Alte râsete.
            - Haideţi, domnu’, îmi daţi voie? E ceva urgent!
            Grasul se ridicase în picioare şi venea spre catedră cu telefonul în mână. Imaginea elevului îl izbi ca un fier înroşit. Nu îl pregătise nimeni pentru muntele acela care se apropia fără jenă.
            - Măi, omule! strigă el disperat. Ţi-am dat eu voie să ieşi din bancă?
            - Ho! Ce ţipaţi aşa? V-am cerut voie.
            - Şi eu ţi-am spus să stai jos! Pune telefonul pe catedră! Acum!
            Băiatul se aşeză în bancă şi băgă telefonul în buzunar.
            - Gata! Nu mai fac nimic! Stau cuminte!
            Clasa aştepta. Se simţi dator să continue. Dacă se oprea acolo, ce s-ar fi întâmplat orele următoare? Se ridică de pe scaun şi porni cu paşi apăsaţi. De afară se auzeau razele cum izbeau geamul. Un băiat de la perete era pregătit să filmeze. Fetele priveau speriate. Ajunse la banca elevului prea repede, încă nepregătit.
            - Ţi-am spus să pui telefonul pe catedră!
            - Lăsaţi! se apără elevul.
            - Acum!
            Întinse mâna ca un cerşetor pe care nu-l bagă nimeni în seamă.
            - Măi, omule! urlă el. Tu chiar nu înţelegi? Ţi-am spus să îmi dai telefonul! Şi ridică-te în picioare când vorbesc cu tine!
            Băiatul se ridică. Proastă idee! Era cu o palmă mai înalt. Privirea aceea pe care era nevoit să o arunce în sus îl umili şi umilinţa crescu în fiecare ochi care îl privea. Simţea că nu mai este al lui, că nu se mai deţine. Se desprinsese de sine şi căzuse în groapa aia în care îl priveau toţi şi-l batjocoreau. Se ura.
            Drumul până la catedră a fost un tunel. Un tunel fără nimic la capăt, lung, umed şi întunecat. Un tunel de pâslă. Băncile treceau pe lângă el ca nişte umbre. Se aşeză pe scaunul plin de pioneze şi începu să strige numele din nou, de data asta greşind chiar la toate, de parcă şi-ar fi propus să le pocească. Înainte să termine se auzi soneria. Închise catalogul şi se ridică brusc. Elevii erau deja în picioare. Unii dintre ei se opriseră în faţa uşii, gata să iasă. Fugi repede, aruncându-le o privire cruntă. Grasul se dădu la o parte, maimuţărindu-se:
            - Poftiţi! Poftiţi!

            Era transpirat. Cămaşa îi intrase în piele. Holul era prea lung...

sâmbătă, 12 octombrie 2013

Omul cu bilet

     Mi-au dat un bilet între degetele albe de așteptare și m-au lăsat în fața unei uși închise. Scaune nu sunt, așa că mă voi sprijini de peretele ăsta cu vopseaua exfoliată. Îmi așez toate dorințele la coadă și aștept. Toate planurile mi le mint cu gândul că mă voi revanșa după aceea. După ce scap din fața ușii acesteia închise pe care nu scrie nimic. Nu-mi mai aduc aminte ce ușă era asta. Unde am venit? La doctor, poate, că acolo se așteaptă cel mai mult, sau la primar, sau doar să-mi plătesc taxa de garaj. Chiar că nu știu. Când mi-am amânat planurile, a murit și partea aceea a creierului care ținea minte pentru ce am venit. Cu siguranță îmi voi aduce aminte când se va mișca clanța. Acum doar mă concentrez pe ușa asta înțepenită, sperând că în clipa următoare se va deschide și un glas blând mă va chema înăuntru. Lângă mine așteaptă o bătrânică. Gesturile ei sunt firești. O întreb de când așteaptă. De o viață, maică! îmi răspunde. Nici eu nu mai știu de când aștept. Pe lângă noi trec oameni grăbiți cu hârtii în brațe. Privesc biletul boțit: 184. Nimic altceva. Răbdare, deci.

vineri, 11 octombrie 2013

Femeile Ama

         Focul arde cu flăcări mari, roșiatice. Cele douăsprezece femei s-au așezat în jurul lui. Vorbesc despre multe lucruri. Cel mai mult vorbesc despre scufundarea de azi. Au adunat destule moluște, dar curenții au fost mari. Zâmbetul nu le lipsește de pe chip. Azi a fost mai cald. Au fost cinci grade. Una dintre ele era să se înece. Kaori. Și-a prins piciorul între două stânci. Noroc că a reușit să-l desprindă înainte de a-și pierde tot aerul. Ajutor nu avea cum să primească. Fiecare are zona ei de pescuit. Izumi a văzut un rechin. A stat în așteptare câteva secunde. Rechinul s-a plimbat pe acolo un timp, apoi s-a îndepărtat. Pentru asta au costumele albe, să le ferească de pericol. Kaori încă povestește răzând despre pățania ei. Misaki recunoaște că poți muri oricând în meseria asta. Când una dintre ele se sfârșește acolo, în adânc, toate celelalte îi caută trupul. Ea are 80 de ani. A trăit momentele când se câștiga bine. A trăit și moartea multor femei... Akira are 20 de ani. Prietenele nu o înțeleg. Visul ei este s-o întreacă pe Misaki... Focul își continuă arderea. Femeile rămân în jurul lui până transpiră. Apoi merg spre casele lor.

joi, 10 octombrie 2013

Pantoful

Nimeni nu a știut să spună cum a apărut pantoful cu toc pe trotuar, lângă peretele verde-viu. Cu siguranță nu a trecut nicio prințesă în fugă, speriată de gongul orelor târzii, mai ales că soarele era inel chiar în mijlocul cerului. Doi bătrâni s-au așezat pe banca din fața scării și i-au ochit strălucirea. Unul dintre ei l-a arătat cu degetul, și-a dat cu părerea, dar atât, nu au luat vreo hotărâre, niciunul nu s-a ridicat. Curând, s-au adunat mai mulți spectatori, intrigați de apariția neobișnuită din peisajul lor anost. Cum stăteau ei așa, formulând teorii și ipoteze, o femeie s-a oprit lângă pantof, s-a descălțat fără grabă și a vârât piciorul în căușul de piele. Spectatorii au amuțit – prea mic. Rând pe rând, li s-au făcut ochii cât cepele roșii când au văzut cum zeci de femei repetă, ca un ritual, gesturile celei dintâi. De fiecare dată, oamenii oftau nedumeriți – prea mic, prea fin. Un joc ciudat, fără înțeles pentru publicul de pe bancă... Când noaptea stătea să vină și oamenii nu mai aveau niciun interes, o bătrână cu fața ascunsă în batic a scos dintr-o sacoșică – surpriză – perechea intrusului, l-a luat și pe celălalt și a plecat mulțumită.

marți, 8 octombrie 2013

Comentatorul

Omul se afla singur în cabină, cu căștile acoperindu-i urechile înroșite de frig. În fața lui, în josul tribunei, câteva tricouri albe și tot atâtea roșii alergau după o minge portocalie, mișcându-i capul într-o parte și-n alta. În jurul lui – pustiu ca într-o gară uitată. Vocea lui răsuna în aerul tăios ca un clopoțel pe holul gol al unei școli. Buzele nu pierdeau niciun cuvânt, ochii lui nu scăpau nicio mișcare. Nu-i păsa că nimeni nu-l asculta și că, undeva, într-un studio cald, un bărbos stătea cu degetul deasupra unui buton, iar în spatele lui, un altul, fără barbă, ținea ochii lipiți de un ecran mic, pe care trona o cifră. Zero. Nimeni. Niciun telespectator. Nimeni în tribune. Nimeni în fața televizorului. În urechile lor roșii de căldură, vorbele crainicului răsunau ca o dojană înfierbântată. S-au privit amândoi, scurt, apoi, după câteva secunde lungi, degetul s-a lăsat greu peste buton. Pe ecran s-a repezit pătimașă imaginea unui stadion plin, cu mii de steaguri fluturate în aer, cu oameni aplaudând și cântând. Deasupra lor, se auzeau două voci molatece, plictisite. La capătul sutelor de kilometri, omului din cabina înghețată nu-i păsa. Cuțitul vocii sale tăia aerul sticlos, țopăind pe scaunele goale.

duminică, 6 octombrie 2013

Vaporul

Copilul și-a lipit ochii pe bucata albă încă de când a ridicat-o de lângă bordură și nu i-a dezlipit nicio clipă. În jurul lui, ploaia sădise mări și oceane, în gropile din asfalt, în nisipul părculețului, lângă trotuare. Cu ochii sticlind, copilul a fugit în curte și a ieșit cu un cuțitaș ruginiu. A tăiat materialul buretos cu grijă, i-a făcut un bot ascuțit, ca să spargă valurile înalte pe timp de furtună, a scobit o cală adâncă pentru mărfuri, a ridicat cabina din câteva bucăți unite cu un băț ascuțit înfipt în mijlocul lor. Când vaporul a fost gata, l-a purtat pe tărâmuri nebănuite cu fruntea în vânt, comandând fără ezitare și îmbărbătându-și echipajul. Nu și-a luat ochii de pe el nicio clipă... Nici atunci când, de undeva din spate, o piatră grea a zburat vâjâind, ca o torpilă, a spintecat aerul și, fără veste, a lovit vaporul ce se legăna stăpân peste ape. A închis în nuca pieptului un pumn de lacrimi înciudate, apoi, cu aceeași grijă, a adunat bucățile risipite ale epavei și a pornit spre casă. S-a așezat pe prag, ignorând râsetele batjocoritoare ce se auzeau de peste gard. În mâinile sale tremurânde zăceau resturile reci.