De la o vreme eram un punct...

sâmbătă, 28 septembrie 2013

Cântecul

Copilul cânta. Mergea pe stradă și, în ritmul pașilor, buzele sale slobozeau în aer un cântec ciudat de subțire și de plăcut. În mâna dreaptă, o sacoșă se legăna în ritmul sacadat al muzicii care părea că îl acaparase cu totul, îl cuprinsese ca o ventuză. M-am grăbit să ajung în dreptul lui, pe trotuarul opus, încercând să-mi dau seama ce melodie l-a cuprins atât de tare încât nu mai e atent la nimic, nici la oamenii care-și strâmbau fețele auzindu-l, nici la stâlpii pe lângă care trecea ca o umbră, umplându-și hainele de varul lor alb, strălucitor. După câțiva pași, mi-am dat seama că mergea foarte repede și în curând am ajuns și eu o umbră ce evita stâlpii ferindu-și fruntea de recele lor. Când am ajuns destul de aproape încât să-l aud, mi-am dat seama că ceea ce cânta nu avea înțeles. Erau sunete ciudate, într-o limbă care nu semăna cu niciuna din cele cunoscute mie. Era un fel de limbă amestecată, invenția cuiva care nu știa nicio limbă străină, dar ascultase nenumărate melodii. Astfel el își crease propria limbă care îi purta glasul în aerul rece. M-am oprit intrigat. Copilul și-a continuat drumul și cântecul lui ciudat.

vineri, 27 septembrie 2013

Frunze

Bătrânul opri motorul mașinii. Stinse farurile și rămase în întuneric, așteptând. Parcul respira în liniște. Pe alee se auzeau pași. Un cuplu trecu în ritm legănat. În urma lor se așternu tăcerea. Bătrânul coborî și săltă capacul portbagajului. Scoase un sul de saci, legat cu sfoară. Îl așeză la subsuoară și porni, privind atent în jur. Se strecură pe lângă gradul parcului și se opri sub un pâlc de copaci înnegurați. Așteptă câteva clipe, apoi, fără veste, se lăsă în genunchi și începu să adune frunze. Le mătura cu palmele în grămăjoare țuguiate, apoi lua cu ambele mâini pe cele mai uscate și mai curate și le vâra în saci, fără să le îndese, ca pe niște pene. Când umplu câțiva saci, se repezi cu ei spre mașină și îi ascunse în portbagaj. Porni spre casă, conducând cu atenție, oprind la fiecare intersecție...

Dimineața sosi cu un soare cald de toamnă. Ușa casei se deschise încet iar peste prag păși fără grabă o mogâldeață de copil. Rămase o clipă nemișcat, apoi porni cu pași mărunți spre gard, unde îl aștepta un pat colorat de frunze. Își vârî mănuțele în grămadă și începu să le arunce în sus, râzând și țopăind.

miercuri, 25 septembrie 2013

Juriul

Erau trei bărbați foarte serioși și o doamnă parcă mai zâmbitoare, așezați pe scaune înalte, cu picioarele groase de lemn lăcuit. Doi dintre bărbați aveau bărbi scurte, îngrijite, care le încruntau fețele. Priveau cu toții direct în față, peste capetele celor din sală, de parcă ar fi urmărit un film pe un ecran, în susul peretelui. Băiatul îi privea cu frică și își imagina cum poeziile sale timide trecuseră prin acele trei perechi de mâini grele, cum îi întorseseră cele două file pe toate părțile, cum strâmbaseră din nas la fiecare vers la care el își golise creierii. În zâmbetul doamnei îi era speranța, ea părea mai sensibilă, poate ea îi simțise bătăile inimii în fiecare poezie. Prin urechi îi treceau, ca niște baloane subțiri, numele câștigătorilor. Încerca să se agațe de fiecare nume, parcă pentru a-l schimba ca să semene cu al său. Ca un împiedicat ce alunecă pe o scară udă, treaptă cu treaptă, până  jos, trecu prin fiecare premiu, ajunse la mențiuni, dar și acestea se epuizară repede. Toată lumea se ridică să plece. El rămase pe loc și mai înălță încă o dată ochii rugători spre masa juriului. Privirea lui se lovi ca de un zid. 

marți, 24 septembrie 2013

Căderi

Un copil a căzut când alerga spre minge. S-a ridicat repede și a alergat mai departe. După cinci minute, o bătrână a căzut cu tot cu sacoșele pline. Nu s-a mai ridicat. A luat-o salvarea. De multe ori căderile sunt urmate de ridicări. De multe ori nu. Un bărbat a scăpat cheile de trei ori. A treia oară cheile i-au căzut în canalizare. S-a chinuit o oră să le scoată. L-au ajutat trei vecini. O femeie a scăpat o pâine. Pâinea a căzut în praf. Femeia a ridicat-o, a scuturat-o cu palma și a băgat-o înapoi în sacoșă. De la etajul trei au căzut două preșuri așezate la zvântat. Vântul le-a dus departe. Un copil mărunțel a alergat după ele. Au venit norii de câteva ori. Umbra norilor a căzut peste blocuri. Din nori a căzut tristețea de plumb. O fetiță a căzut de la etajul patru. Nici ea nu s-a ridicat. Tatăl ei a urlat ca un nebun. A căzut și el. S-a ridicat cu greu, după ce a bătut cu pumnii în asfaltul pătat de sânge...

Bătrânul își așeză ochelarii la ochi. Scrise în caiet: 24 septembrie 2013 – 183 de căderi. Tot mai multe căderi. Mult prea  multe.

luni, 23 septembrie 2013

Cheia

Așeză cu grijă metalul zimțat în palmă și îl privi cu atenție. Îi urmări marginile și încercă să-și dea seama de ce nu intra cheia în yală. Scoase batista și o șterse cu atenție pe toate părțile. Apoi mai încercă o dată. Împinse cu putere, dar cheia se opri la jumătate și nu voia să mai înainteze. O înjură nerăbdător și mai împinse o dată. Nimic. Nu putea să își explice. Totuși, se gândi să nu o rupă. Nu departe de casă, era un magazin la care se puteau face copii după chei. Se gândi să-i ceară vânzătoarei să o pilească puțin, s-o mai netezească. Porni grăbit. Vânzătoarea acceptă cu greu și luă cheia fără chef. El îi urmări gesturile mâinilor cum lunecau de-a lungul canalelor și îi mai arăta câte un loc pe care îl ocolise. Luă bucuros cheia și porni grăbit spre casă. Când ajunse, văzu două mașini de poliție în fața scării, dar nu le dădu prea multă importanță. Deveni, însă, atent, când observă că polițiștii ocupaseră chiar apartamentul lui. Unul dintre ei îi observă nedumerirea:

- Dumneavoastră sunteți Domnul Popescu? Bine că nu erați acasă! V-ați fi întâlnit cu hoțul. L-am prins, stați liniștit. Noroc cu vecinii!

duminică, 22 septembrie 2013

Parcul

Parcul ne aștepta cu poarta proaspăt vopsită și cu verdele aprins al gardurilor neted tunse. M-am repezit ca de obicei și ți-am deschis, luându-te de mână și invitându-te pe aleile mărginite de dungi albe de var. Te-am așteptat să-ți reiei locul din dreapta, așa cum îți place mereu și ți-am primit palma caldă sub cot. În jurul nostru, copiii alergau în toate părțile, cu mâinile pline de pietre lucioase, fugeau către fântâna din mijloc și le aruncau una câte una, urmărindu-le alunecarea în adânc. Banca noastră ascunsă ne aștepta și ea, cu lemnul lucios, păstrată de mamele care ne știu obiceiul. Ne-am așezat amândoi zâmbind. Ți-ai netezit rochia cu podul palmei, așa cum faci de fiecare dată și ți-ai lăsat capul pe umărul meu oftând șoptit. Fetița cu mingea, cu care îți place să te joci, a venit și de data asta spre noi, sărind de pe un picior pe celălalt. N-am înțeles, însă, de ce s-a oprit în fața mea:
- Tanti udi? m-a-ntrebat ea. Nu vnit?

Atunci am văzut golul de lângă mine. Atunci am văzut golul din poarta pe care am intrat singur, am văzut privirile nedumerite ale mamelor și copiilor... Încă nu mă obișnuisem fără tine...

sâmbătă, 21 septembrie 2013

Palma

Lovitura a venit pe neașteptate. Femeia tocmai voia să-i explice soțului cum ar trebui să stea treburile între doi oameni care nu de mult și-au dat mâna și au pornit pe drumul vieții. Că nu ar fi bine să se mintă, să-și ascundă lucruri care l-ar deranja pe celălalt... Palma era grea, ca o bucată de fier aruncată de undeva de departe. Rămase într-o grimasă uimită, cu mâna lipită de obraz și cu ochii înfipți în fața omului care își ferea privirea. Reuși să rostească o jumătate de cuvânt înainte ca fruntea să-i fie invadată de un potop de imagini, frânturi pe care abia le putea fixa în timp: o privire furișă, o strângere de mână, plimbări braț-la-braț, mesaje timide, un DA răspicat, valurile mării pe o plajă însorită, picioarele lor mângâind nisipul, nopțile târzii, îmbrățișările nesfârșite... Peste toate se înălță ca un idol neînțeles palma, palma aceea care nu demult îi cuprinsese obrazul ca o pernă de puf și îi promisese s-o poarte spre fericire. Palma aceea se lăsa acum peste ea ca un ciocan. Pieptul i se umplu de ură și deznădejde. Vorbele i se îngrămădeau în gât. Se lăsă lângă perete, în noaptea oarbă ce o înghițea.

vineri, 20 septembrie 2013

Ratatul

Sunt un ratat, un incapabil de nimic, o creatură a eșecului, sortită să-și ducă ghinionul zi de zi. Sunt monstrul treișpelui veșnic. Nu sunt și nu voi fi în stare de nicio realizare în viața mea. Degeaba îmi port pașii la întâmplare, nici măcar norocul de a sfârși chinul acesta nesfârșit nu-l am. L-am privit cu atenție cum mi-a studiat CV-ul, l-a cântărit în palme, l-a întors pe toate părțile. I-am ascultat toate comentariile și toate întrebările, având în fiecare secundă conștiința eșecului meu. Am deschis gura de fiecare dată doar pentru a mă îngropa și mai mult, pentru a-mi demonstra slăbiciunile și defectele. Sunt un gropar care-și sapă cu mișcări sigure propria groapă, aruncându-se în ea dar neavând nici măcar plăcerea de a fi astupat de tot pământul acela. Sunt un eșec total. Sunt rușinea părinților mei, a prietenilor și a iubitei mele care m-a încurajat și mi-a dat cele mai bune sfaturi. Îmi urăsc costumul proaspăt călcat și cămașa cu guler tare, pregătite de mama cu grijă. Îmi urăsc părul bogat pe care îmi place să mi-l privesc în oglindă, îmi urăsc plăcerea de a picta. Toate sunt greșeli, toate sunt lucruri neghioabe ale unui ratat de nimic.

joi, 19 septembrie 2013

Baba-oarba

          Nu am atins pe nimeni timp de câteva minute. M-am mişcat în toate direcţiile fără oprire, ba pipăind aerul, cu grijă, ba aruncându-mă fulger într-o parte sau în alta. S-au mai auzit un timp râsete înfundate, apoi m-a cuprins o linişte ca un cazan cu smoală. Parcă eram într-un vis în care încerci să te mişti, dar încheieturile nu te ascultă. Braţele îţi bat în gol, iar corpul refuză să înainteze. Nu mai ştiam dacă era un joc sau se transformase totul în altceva, într-o închisoare a singurătăţii acceptate cu proprie voinţă. Cu toate acestea, nu-mi venea să-mi dau legătura de la ochi. Cu siguranţă era doar în mintea mea. Ar fi râs cu toţii de mine şi m-ar fi acuzat că trişez. Am continuat să caut, în aceeaşi linişte care mă sugruma. Numai zgomotele obiectelor pe care le loveam cu picioarele mă ajutau să mă conving că nu am surzit. De văzut, însă, eram convins că nu aş fi putut şi fără legătură. Într-un târziu, am auzit o uşă închizându-se. Mi-am descoperit ochii repede. Întuneric. Un vânt răcoros mi-a atins tâmplele. Din spatele meu a izbucnit o veselie gălăgioasă. Sângele mi-a umplut fruntea. Am răsuflat uşurat. Nu eram nebun.

miercuri, 18 septembrie 2013

Degetul

În dimineața aceea degetul lui era parcă schimbat. L-a privit cu atenție, l-a mișcat să-i încerce rezistența, l-a masat ușor cu degetul de lângă el. O durere ușoară îi trecea prin os și se oprea în mijlocul palmei. Se gândi foarte repede ce făcuse de-l durea degetul acela. Își aminti că schimbase o priză și se chinuise destul să o fixeze în perete. Apăsase cu degetul lamelele de prindere minute în șir până reușise. În plus, seara, înainte de culcare, din neglijență, își prinsese unghia la ușă. Nu se lovise tare, dar fusese destul cât să-i provoace o durere sâcâitoare. Stătu o clipă pe gânduri, apoi se duse în baie și-și spălă degetul cu grijă. După aceea, căută o cremă în dulăpiorul de deasupra chiuvetei, în spatele oglinzii ovale, și o așeză în strat subțire pe pielea pe care o simțea aspră. Mai flexă degetul încă o dată și-l simți parcă mai bine. Cum nu mai avea timp de pierdut, deschise repede ușa de la baie și o închise la fel de repede. Așteptă ca o mânuță fragedă să-i cuprindă degetul ca o teacă și-i plăcu senzația ce-l cuprinse. Privi pletele blondine, apoi învârti cheia în ușa de la intrare.

vineri, 6 septembrie 2013

Poezie.30 - treizeci

cocoșul a cântat în noapte
de zece ori
sugrumând trezirea cucilor întârziați
în alte cuiburi
trei copii de clasa a patra
suiți unul peste altul
intonând un imn uitat de mult
30 august plus unu
limba română își cârpește fagurii
năpădiți de furnici
cu ceva zile în urmă
am stat pe un zid
cu picioarele ca două pendule deasupra apelor
mama a stat singură o zi întreagă
cu o lumânare înainte
n-avea copii să-i dea suflare
30 de cuvinte înghesuite într-un rând
sub care să tragi linie
o linie strânsă de gât de două
palme de argilă
sunt un biciclist ce pedalează
ca să-și țină becul
aprins
30 de linii apoi semnez
cu mâinile amândouă
ca într-un vis