De la o vreme eram un punct...

duminică, 6 octombrie 2013

Vaporul

Copilul și-a lipit ochii pe bucata albă încă de când a ridicat-o de lângă bordură și nu i-a dezlipit nicio clipă. În jurul lui, ploaia sădise mări și oceane, în gropile din asfalt, în nisipul părculețului, lângă trotuare. Cu ochii sticlind, copilul a fugit în curte și a ieșit cu un cuțitaș ruginiu. A tăiat materialul buretos cu grijă, i-a făcut un bot ascuțit, ca să spargă valurile înalte pe timp de furtună, a scobit o cală adâncă pentru mărfuri, a ridicat cabina din câteva bucăți unite cu un băț ascuțit înfipt în mijlocul lor. Când vaporul a fost gata, l-a purtat pe tărâmuri nebănuite cu fruntea în vânt, comandând fără ezitare și îmbărbătându-și echipajul. Nu și-a luat ochii de pe el nicio clipă... Nici atunci când, de undeva din spate, o piatră grea a zburat vâjâind, ca o torpilă, a spintecat aerul și, fără veste, a lovit vaporul ce se legăna stăpân peste ape. A închis în nuca pieptului un pumn de lacrimi înciudate, apoi, cu aceeași grijă, a adunat bucățile risipite ale epavei și a pornit spre casă. S-a așezat pe prag, ignorând râsetele batjocoritoare ce se auzeau de peste gard. În mâinile sale tremurânde zăceau resturile reci.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu