De la o vreme eram un punct...

luni, 28 octombrie 2013

SATUL ADORMIT - Proză publicată în revista „Dor de Dor”, Nr. 86, septembrie 2013




Satul adormit

            Ca într-o legănare, funia ieşea încet-încet din apă, lăsând în urma ei şiruri lucitoare de picături. În jurul ei, apa se repezea în cercuri tulburi. Pe neaşteptate, de sub luciu se zări un inel auriu, apoi plasa neagră a prostovolului se arătă şi ea, apropiindu-se de mal. Băiatul mai mic sări în apă şi aşteptă ca fratele său să aducă ghemul de aţe la mal.
            - Stai, Ticule, nu te repezi! Stai că-l aduc sus!
            Ticu auzi ce-i spusese fratele său, dar nu se mişcă. Rămase cu ochii aţintiţi spre prostovolul întunecat în care se zăreau câteva pete alb-roşiatice.
            - A-ha! strigă Ticu, râzând de bucurie. Ute, Nelu, o tuculiţă!
            Scăpaţi din capcană, peştii începură să se zbată pe nisipul gălbui.
            - O ştiuculiţă! Vezi să nu-i scapi în apă! Bagă-i în găleată!
            Ticu se chinuia să adune toţi peştii în mâinile lui mici. Vietăţile se zvârcoleau pe pielea lui arsă de soare şi ajungeau iar jos, de unde băiatul se apleca să îi ia, boscorodindu-i:
            - Taţi locului! Uf! Voi nu dolmiţi?
            Nelu se uita la el zâmbind. Ridică el o plătică şi o aruncă în găleata galbenă de plastic. În apa ce ajungea până la jumătate se zărea o viermuială de caraşi, plătici, ştiuci, obleţi, roşioare.
            - Gata! Hai că avem destui! Poţi să duci tu găleata?
            - Pot! Pot! strigă fericit Ticu. Se repezi la mânerul alb al găleţii şi îşi încovoie tot trupul deasupra lui, ca un arc. Porni şchiopătând de greutate în spatele fratelui care purta prostovolul într-o mână, depărtat de corp.
            - Facem ciolbă? întrebă băieţelul, icnind.
            - Facem! Facem! îl asigură fratele mai mare.
            - Eu vleau cu utuloi!
            - Dar noi nu mai avem usturoi. O să trebuiască să luăm de la nea Matei.
            - Mă duc io a Amatei!
            - Bine. Hai, mai poţi cu găleata aia?
            - Pot! Pot!
            În faţa lor, un soare abia trezit stătea agăţat deasupra unor ghemotoace de nori. Pământul respira o umezeală răcoroasă. Se auzeau triluri de păsări ce brăzdau sticla înceţoşată a dimineţii. În curând începură să se zărească în depărtare câteva case vechi, cu gardurile lăsate într-o parte, cu acoperişurile de stuf înnegrit. Un pâlc de case înconjurat de un pâlc de copaci şi grădini. Geamurile caselor aruncau razele dimineţii pe frunţile copiilor.
            Pe la mijlocul satului, Nelu se apropie de o poartă de lemn verde, a cărei vopsea se vedea că este mult mai nouă decât a celorlalte. În faţa casei, bolta de vie îşi arunca umbra peste o grădiniţă de flori.
            Nelu trecu în stânga casei, unde se zărea un şopron acoperit cu tablă. Aici, pe o bucată de celofan, aşeză cu grijă prostovolul din care căzură câteva frunze verzi, ude. Se apropie de soba de cărămidă de alături şi începu să cureţe cenuşa. O adună pe un făraş de tablă şi o duse în spatele casei, unde o aruncă într-un butoi. Se întoarse şi luă un mănunchi de stuf de lângă sobă. Aprinse focul. În spatele lui, Ticu gâfâia.
            - Uf! Tale gleu!
            - De ce nu ai spus să iau eu găleata?
            - Am leuşit! se lăudă Ticu. N-am vălsat peştii!
            - Aduci tu apă?
            - Da, da! se repezi Ticu, scuturând din mâinile dureroase. Luă în fugă o găletuşă verde de lângă sobă şi fugi spre poartă.
            - Vezi să nu faci gălăgie! Să nu-i trezeşti!
            - Nu! Nu! strigă Ticu.
            Fântâna era în curtea lui nea Marin. Ticu intră cu grijă pe poartă, închizând-o uşor. În faţa casei zăceau pe o prelată câteva setci. Un hârleţ ascuţit se rezema de perete. Băieţelul ridică cu grijă capacul fântânii şi coborî găleata de metal pe scripete. Apa era rece, răcoritoare. Turnă în găletuşă şi lăsă capacul la locul lui. Înainte de a pleca, aruncă o privire spre pragul casei, unde să zăreau două perechi de papuci de gumă.
            - Bună dimineaţa, Amalin! rosti el în şoaptă.
            Când se întoarse, Nelu curăţa peştele cu un cuţit vânătoresc. Trăgea lama ascuţită pe pielea peştelui, adunând solzii pe deget şi depunându-i într-o grămăjoară, pe o bucată de ziar.
            - Pune apa în oala de pe foc, îi arătă el lui Ticu, rămas cu găletuşa în mână, cu ochii la mâinile lui.
            - Pui şi tucă, da? îl iscodi băieţelul în timp ce apa se revărsa peste marginile albe.
            - Păi nu ştii că ştiuca dă gust la ciorbă?
            - Tiu! Tiu! Gata! Am pus! Ce mai tlebuie?
            - Păi, cartofi avem, şi ceapă, şi morcovi, se gândi Nelu. A! Nu avem roşii că nu s-au copt încă. Du-te tu la nea Marcu şi vezi că are în şopron nişte cutii cu roşii în bulion. Da să nu faci gălăgie, da?
            - Nu fac! exclamă Ticu bucuros şi o zbughi spre poartă. Hai a Amalcu! Hai a Amalcu! cânta el sărind de pe un picior pe celălalt.
            Nea Marcu stătea puţin mai departe, aproape de capătul satului. Avea gardul de stuf. Bucăţi din el se desprinseseră şi în locul lor se zăreau goluri-goluri. Ticu intră cu grijă, strâmbându-se la scârţâitul porţii.
            - Nu ugi poalta, Amalcu? întrebă el în şoaptă.
            Lângă pragul casei, se odihnea o pereche de papuci.
            - Doalme! exclamă Ticu.
            Trecu tiptil pe lângă prag şi intră în şopron. Pe un raft, lângă alte lucruri, stăteau aranjate frumos trei cutii cu câte o roşie desenată pe tabla striată. Ticu luă una şi se întoarse. Pe masa din colţ, zări un castron răsturnat cu gura în jos. Ochii începură să îi sticlească. Ascultă privind spre uşă. Linişte! Se apropie de castron şi îl ridică cu grijă. Sub el, pe o farfurioară, stăteau cuminţi trei felioare de mămăligă şi o grămăjoară de jumări.
            - O!O!O! se bucură Ticu. Luă o felie de mămăligă şi aşeză pe ea jumări pline de carne. Muşcă lacom. Mai ascultă o dată, apoi o zbughi repede către poartă, duduind cu picioarele goale pe pământul bătătorit.
            - Ce-ai făcut, măi? îl iscodi Nelu, când îl văzu cu prada galbenă în mână. Începu să râdă. Dacă te-a văzut?
            - Nu a văzut! se lăudă Ticu cu gura plină. Doalme! Dolm toţi!
            - Lasă-i să doarmă. Ţi-am spus că ei se trezesc mai târziu.
            - Mă duc a Amatei să iau utuloi! îl întrerupse Ticu.
            -  Hai, du-te! Da să vii repde că acum e gata mâncarea.
            Băieţelul alergă pe uliţa singuratică. Picioarele lui se aşezau fără frică pe pământul nisipos, lăsând în urmă gropiţe jilave. De undeva de lângă drum, îşi luă zborul pe neaşteptate un fazan. Ticu se opri surprins.
            - Uş! Nu mă spelia, lăule!
            Intră gâfâind în curte la nea Matei. Lângă pragul casei de chirpici stăteau trei perechi de papuci.
            - Dolm! exclamă copilul. Utuloi! Utuloi!
            Sări vesel spre şopron. Acolo, într-o lădiţă, găsi usturoi şi ceapă. Luă două căpăţâni de usturoi şi fugi spre poartă. Se opri, însă, brusc, în faţa uşii. Zâmbi viclean şi apăsă clanţa cu grijă. În marchiză, podeaua scârţâi. El se strecură pe vârfuri până la uşa camerei şi îşi lipi nasul de geam. Înăuntru se zări masa mare, verde, iar de o parte şi de alta, două paturi – o dormeză şi un pat mai mic, de o singură persoană. Îşi încordă ochii şi zări spinările oamenilor, acoperite cu pături. Deodată, parcă, pe patul cel mic se mişcă pătura. Băieţelul fugi fără să atingă uşa de la intrare şi se făcu nevăzut pe poartă...
*
            Băieţii mănâncă în grădiniţa de flori, la o măsuţă joasă, pe care Nelu a adus-o din şopron. În faţa lor se înalţă farfuria plină cu peşte, lângă mămăliga aburindă. Într-un castronel se zăreşte mujdeiul alb, cremos. Ticu rupe peştele cu mânuţele lui firave şi-l face bucăţele mici-mici, până este convins că nu mai are pic de os. Apoi ia o bucăţică de mămăligă, pune carnea pe ea, le trece pe amândouă prin usturoi şi le bagă în gură.
            - Miam! Miam! Pete cu utuloi! Bun! Bun!
            Zeama i se scurge pe mâini, până la coate. Nelu ia din când în când o cârpă şi i le şterge.
            - Soiosule! Uite ce te-ai făcut! Vezi să nu te îneci!
            - Nu mănec! râde Ticu mâncând lacom.
            Dinspre poartă se aude un zgomot. Cei doi devin atenţi, cu bucăţile de mâncare între degete.
            - Alo! E cineva acasă? Alo!
            Nelu se ridică încet de la masă. Aşteaptă în tăcere. Ticu aşteaptă şi el, fără să facă zgomot. Pe faţa fratelui mai mare se citeşte nemulţumirea. Nu pare prea încântat de musafiri.
            - Alo!
            De după colţul casei se vede o faţă mustăcioasă. În urma ei se iveşte un trup gros de bărbat, îmbrăcat în haine înfrunzite. În mână ţine un bidon de plastic.
            - O! Noroc-bun! exclamă el cu o voce groasă. Poftă bună!
            - Muţumim! îi răspunde Ticu.
            - Sunteţi singuri? întreabă omul, strâmbându-şi mustaţa.
            - Nu... răspunde Nelu, şi ca un reflex, duce ochii spre pragul casei, unde se văd patru perechi de papuci: două mai mari şi două mai mici.
            - Părinţii voştri nu sunt acasă? întreabă omul din nou, cu acelaşi gest al mustăţii, privind şi el pe urma ochilor lui Nelu...
            - Nu, răspunde acesta cu un glas absent. Sunt în baltă.
            Omul se uită la Ticuşor cum se luptă cu peştele fărâmiţat.
            - Am rămas fără motorină, arată el bidonul. E cam pustiu pe aici. Nici ţipenie. Mai locuieşte cineva în sat în afară de voi?
            - Mai sunt câteva familii, răspunde Nelu privind la Ticu. Or fi plecaţi şi ei.
            - Dolm! răspunde Ticu vesel. Am fot eu. Dolm toţi! Amatei, Amalcu, Amalin.
            - Unde dorm? îl iscodeşte străinul.
            - În casă!
            - Am eu nişte motorină, intervine Nelu, cam deranjat de întrebările musafirului. Vă aduc imediat. Şi ia bidonul din mâna omului, dispărând în spatele casei.
*
            Bărbatul a rămas singur cu Ticu.
            - Îţi place mult peştele?
            - Da, îmi pace. Ţie nu-ţi pace?
            - Ba da. Îmi place şi mie.
            - Vlei şi tu? Ute! şi fuge până în casă, de unde se întoarce cu o farfurie. O pune uşurel în faţa musafirului, care s-a aşezat la masă, pe scaunul lui Nelu. Ia de cale vlei!
            - Mulţumesc, răspunde omul zâmbind. Şi de când staţi voi aici?
            - Nu tiu, răspunde Ticu. De mut. Cled.
            - Mama şi tata unde sunt?
            - Şşşt! Nu voie!
            - Hai că mie poţi să-mi spui.
            - Se supălă Nelu!
            - De ce se supără? S-a întâmplat ceva?
            - Tata e lău! Mă bate! Tata nu e aici.
            - Dar unde e?
            - La olaş.
            - Şi mama?
            - Mama e sunuc. Doalme.
            În clipa aceea apăru Nelu cu bidonul plin. În cealaltă mână ţinea un topor cu coada lungă. Îl rezemă de perete. Omul privi cu atenţie unealta.
            - Poftim! întinse Nelu motorina.
            - Cât îţi datorez? se interesă omul, ducând mâna la buzunar.
            - Nimic! răspunse băiatul. Mergeţi sănătos!
            Musafirul nu răspunse. Se foi doar pe scaun, lăsând bidonul jos, lângă stratul de flori. Scoase din buzunarul de la piept un pachet de ţigări.
            - Ai un foc?
            Nelu îi întinse fără plăcere o cutie de chibrituri. Nu-l bucura purtarea mustăciosului. Dădu să se întoarcă. Îl opri Ticu cu glasul lui cristalin.
            - Eu mă duc sunuc! Se ridică de la masă, ţinând fafuria. În ea stăteau una lângă alta două bucăţi de peşte, lângă un moţ de mujdei. Dispăru în spatele casei.
            Nelu îl urmări cu privirea şi apoi se întoarse către omul din faţa lui.
            - Fă-mă să înţeleg! începu acesta.
            Nelu nu răspunse. Rămase în picioare, cu braţele inerte pe lângă corp.
            - Nu mai e nimeni în satul ăsta! constată bărbatul. Doar voi doi. Nu-i aşa?
            Nelu se foi, dar rămase tăcut.
            - De ce nu vorbeşti? Până la urmă nu e treaba mea, dar nu înţeleg ce urmăreşti. Am intrat în prima curte să caut motorină. Când am văzut papucii la uşă, am strigat, dar nu mi-a răspuns nimeni. Am intrat în casă, gândind că nu m-au auzit. Ştii şi tu ce-am găsit. În pat, mogâldeţe de cârpe, ca nişte oameni care dorm. În şopron, toate la locul lor, ca într-o gospodărie. Tu le-ai aranjat pe toate?
            - Da, răspunse Nelu scurt.
            - De ce?
            - Pentru Ticu.
            - Nu înţeleg.
            Nelu se aşeză pe scaun. Luă o bucată de peşte şi o trecu prin mujdei. Omul din faţa lui făcu la fel. Mâncară o vreme în linişte.
            - Noi locuiam la oraş. Tata este marinar pe o şalupă. Se îmbăta şi ne bătea. Mama nu a mai suportat şi a zis să venim aici, în casa bunicului. Bunicul a murit de mult. Când am ajuns, nu mai stătea nimeni aici. Nici mama nu ştia. Ticu era mic. Abia învăţase să meargă.
            - Dar unde s-au dus oamenii?
            - Bătrânii au murit, cei mai tineri au plecat prin alte părţi. Atunci mama a scornit povestea asta cu dormitul şi aşa l-a învăţat şi pe Ticu, ca să nu se sperie şi să nu creadă că suntem singuri. Ea m-a învăţat să aşez pernele şi păturile. Tot ea a inventat şi numele. I-am spus lu Ticu că oamenii se trezesc mai târziu, când el se culcă. Mereu încearcă să rămână treaz, dar nu reuşeşte că îl obosesc bine ziua.
            - Şi cu sunucul ce e?
            - Sub nuc! Acolo e îngropată mama. S-a îmbolnăvit anul trecut şi a murit la spital, în oraş. M-a pus să jur că nu am să-i spun luTicu. El ştie că acolo doarme ea, că este bătrână şi a obosit. Mama a vrut să fie îngropată sub nucul din spatele casei, ca să stea lângă noi.
            Omul se înfioră. Băiatul se ridică şi porni pe lângă casă. Îl urmă. În spate se înălţa peste acoperiş un nuc bătrân, cu ramurile groase. Sub el se odihnea o grădiniţă de flori, iar în mijlocul ei – o moviliţă de pământ curat. În depărtare se zărea un pâlc de copaci. Dincolo de ei se întindeau lanurile nesfârşite de stuf.
            Bărbatul observă lipsa crucii. Încercă să-şi explice şi înţelese. Ticuşor stătea culcat lângă mormânt, cu fafuria lângă el. Alături, mai era o farfurie, goală, cu câteva oase de peşte. Băieţelul rupea buruienile care se încăpăţânau să crească în nisipul afânat. Din pieptul lui se auzea un cântec firav:

            - Nani-nani, puişol! Dolmi cu mama, dolmi uşol!...

3 comentarii:

  1. Am rămas plăcut impresionată de blogul dv. Felicitări! Georgeta.

    RăspundețiȘtergere
  2. Mi-a plăcut foarte mult. Aş fi vrut să ,,urmăresc" blogul dv. (dar nu aveţi această rubrică aici). Poate vă faceţi timp şi intraţi şi pe unul dintre blogurile mele, aici:
    http://cenusaunuisuflet.blogspot.ro/

    RăspundețiȘtergere