De la o vreme eram un punct...

luni, 21 octombrie 2013

Războaiele Anei - Proză publicată în revista „Boema” (55/2013)

            
Războaiele Anei

             O privesc pe Ana în tăcere. Corpul ei supus somnului se mişcă încet, abia simţit. Nu o aud, dar ştiu că respiră. Din faţa întoarsă către perete se vede doar linia netedă a obrazului, înecată în părul răsfirat. O privesc şi în corpul ei adâncit în aşternuturi aş vrea parcă să mă afund ca o cană în apa rece de fântână. Să îi simt viaţa, sângele, să fiu eu ea şi ea să fie eu.
*
            Ana mănâncă fără grabă, privind peste felia sandvişului cu muşchi şi felioare subţiri de ardei verde. Mestecă fără grijă, îngropându-şi dinţii în scoarţa legumelor, ronţăind zgomotos. Ochii ei sunt fixaţi pe un punct dincolo de linia peretelui. Din când în când, se desprinde din strânsoare şi priveşte spre farfurie.
            - Azi am zi grea, începe ea, fără să mă privească.
            - Ce să-i faci, zic, eu. Le iei şi tu pas cu pas.
            - Da, pas cu pas. Uşor de zis. Când or tăbărî toţi pe mine acum, vai de capul meu!
            Nu zic nimic. Mă fac şi eu că mănânc. O urmăresc pe sub sprâncene. Iar s-a pierdut în plasa gândurilor. Se încruntă la un chip nevăzut, îl mustră cu linia frunţii.
            Nu am o reţetă pentru astfel de momente. Şi mai e şi nodul care mi se pune în gât. De cele mai multe ori când intervin, nu fac decât să declanşez un lanţ întreg de tensiuni. Nici dacă tac nu e prea bine. Tăcerea apasă ca o cortină de plumb. Cel mai bine e să vorbesc cât mai puţin şi numai când trebuie. Dar mai ştiu eu când trebuie şi când nu? Grea treaba asta! Aş tăcea şi acum, dar nu ştiu cum, mă roade ceva, un ghimpe de orgoliu, un ciot.
            - O să fie bine!
            Ea mă priveşte pentru prima dată în dimineaţa asta. Simt că începe. Al dracului orgoliu!
            - Da! O să fie bine de tot! Colcăie scamele în casa asta! Ai zis că faci curat.
            - N-am făcut, răspund eu. M-am simţit prea obosit. Îmi cer scuze. Fac astăzi.
            Ar trebui să-mi dau o medalie. De mult nu mi-am cerut scuze pentru lucruri la care nu simt că am greşit. Ea mă priveşte puţin derutată. Nu durează decât un moment prea scurt.
            - Am rugat-o pe mama să meargă cu mine după-amiaza în oraş să mă uit la pantofi. Nu, că vine nu-ştiu-care tanti Mimi în vizită. Nu, că ea nu o amână pe tanti Mimi că stă departe şi nu poate să se deranjeze în altă zi. Pentru alţii are timp...
            Sună un telefon. Al ei. Ana se repede spre el, duduie prin casă.
            - Alo, da. Da... Da... Da... Bine.
            Când se întoarce îi văd faţa dezamăgită. Nu e bine deloc.
            - M-a sunat şeful. Cică să vin mai devreme la serviciu azi că trebuie să terminăm dosarul pentru primărie. Doamne care m-ai făcut! Pe alta n-a găsit decât pe mine. După ce că stau şi muncesc până târziu, le fac toate alea, tot pe mine mă cheamă şi pentru alţii.
            - Dosarul ăsta nu era treaba Angelicăi? întreb eu nedumerit.
            - Da, era! Angelica se laudă întruna, dar când e de treabă, tot pe mine mă cheamă. Păi le-a arătat raportul şi nu le-a plăcut. Nu m-a sunat ieri şeful să-mi spună să-i iau eu atribuţiile?
            Se uită la mine întrebător. Care a sunat? O fi fost demult. Nu-mi aduc aminte, zău.
            - Ţi-am spus, dar nu m-ai auzit. Cine să mă asculte?
            - Dacă-i laşi să-şi bată joc de tine! intervin eu la capătul răbdării. Dacă le faci toate treburile, fără să comentezi! Ce crezi, că o să-ţi dea ei din bunătatea lor nesfârşită? Tot pe tine o să te pună să le faci cum trebuie. Ei înţeleg că eşti disponibilă şi că îţi place. Dacă nu te plângi!
            - Şi ce să fac, mă priveşte ea brusc, să fac scandal?
            - Nu scandal, îi moderez eu elanul, dar să spui când te deranjează şi când întrec măsura. Uită-te la mine! Comentează vreunul? Ai văzut ce respectuoşi sunt şefii.
            - Aşa sunt eu, mai proastă, îmi trânteşte ea vorbele de frunte.
            Eu nu mă mai opresc. Ce-oi fi păţit?
            - Păi uite cum faci! Cu mine te cerţi aici şi cu ei te porţi frumos! Râzi cu ei, nu le spui nimic şi ei te iau de fraieră. Până nu eşti mai dură, nu se astâmpără.
            - Da, bine! Tot pe mine dai şi tu. Daţi toţi în mine!
            Se ridică şi pleacă de la masă. Simt un gust prea sărat. Mă împunge inima. Pe frunte îmi cade tristeţea ei. Mă ridic şi o urmez în dormitor. A deschis uşa de la şifonier şi îşi scoate cu grijă hainele. Când se întoarce către mine îmi zâmbeşte. Îmi vede faţa tristă.
            - Lasă, nu mă lua în serios. Mă descurc eu.
            Ştiu de ce zice aşa. Ne-am certat ieri. I-e frică să nu îmi pierd răbdarea, să nu o iau razna, să mă sufoc. Încerc să schimb discuţia.
            - Îţi scot haina de blană din şifonier?
            - Nu, că n-o iau pe aia.
            - Dar pe care?
            - Pe cea gri.
            Haina gri e mai subţire. Mi-e frică să nu răcească. Nu de alta, dar mă sfâşie când e bolnavă. Nu are linişte, se tânguie, mă vrea mereu lângă ea. Se enervează că e bolnavă. Dar ca să o protejez trebuie din nou să mă lupt cu ea. Acum simt că nu pot. Mi-e frică să nu o fac să plângă.
            - Bine, zic eu, privind în jos ca să nu mi se vadă ochii.
            Mă aplec şi îi şterg cizmele cu un burete cu silicon. Mă îmbrac şi eu. Îmi caut cheile. Nu le găsesc în buzunarul de la haină. Nici în uşă nu sunt. Mă foiesc de colo-colo prin casă. Mă vede şi simt cum ar vrea să mă certe. Se aranjază în baie. Mă opresc o clipă, să-mi dau seama unde le-am pus. A! Sunt în cealaltă haină. Le găsesc acolo, căzute în căptuşeala ruptă. Mă chinui să le iau de acolo. Mă trec sudorile. Simt ochii ei cum mă urmăresc. Rup căptuşeala cu totul şi le scot. Îmi pun haina şi aştept.
            - Stai, că nu sunt gata, strigă ea din baie. Mai am!
            Mă uit la ceas.
            - Păi hai că e şi jumate!
            Nu-mi răspunde. Se luptă cu ceva pe faţă.
            - Uf! Mi-a apărut un coş. Nici părul ăsta nu stă cum trebuie! Dracu' să mă ia!
            Vorbele ei mă lovesc în stomac. Aştept încordat. Vine într-un târziu...
            În trafic este foarte aglomerat. Sunt nevoit să ocolesc, ca să nu mă enervez în coloana interminabilă. Ana îşi continuă luptele.
            - M-a rugat Flori să-i ţin locul poimâine...
            - Păi nu i-ai zis că eşti ocuată? Nu trebuia să mergem să ne uităm de mobilă de bucătărie?
            - Nu mai mergem! Mergem altădată. Când!? Dracu ştie!
            - Fă-le toate plăcerile că ei o să aibă grijă de tine.
            - Nu puteam să o refuz. Nu ştii că m-a ajutat cu bani când n-am putut să ne plătim ratele?
            Aşa e. Flori ne-a ajutat. Dracu să mă ia şi pe mine. Că minţile mi le-a luat deja.
            - Stai-stai-stai!!!
            Mă cuprinde o frică teribilă. Sunt gata să apăs pe toate pedalele. Mă uit în toate părţile. Ce-am greşit? E! A ieşit unul cu botul maşinii prea tare de pe o străduţă. Am oricum prioritate. Ea se sperie din orice.
            - Of! Ţi-am zis să nu mă mai sperii! Lasă-l că nu intră în noi, că nu e nebun!
            Tace din gură. Ajungem în sfârşit. Îi ţin poşeta până coboară.
            - Succes!
            Nu mă priveşte. E timpul să mă duc şi eu la serviciu. Simt un fel de uşurare în braţe şi în acelaşi timp un gol. Am scăpat de suferinţele ei dar o să-mi fie dor până diseară. Când nu am să am ce face am să mă gândesc la ea. De sunat nu o sun, pentru că glasul ei este absent la serviciu. Îmi răspunde monosilabic şi mai mult tace. Uneori îi mai trimit câte un mesaj. Să ştie că mă gândesc la ea.
*
            O aştept pe Ana în maşină. În linişte. Nu suport niciun zgomot. Am avut o zi încărcată. Multă alergătură, multă foială. Niciun moment de odihnă. Mă dor toţi muşchii. Capul îmi vuieşte. Îl las pe spate şi simt umerii încinşi. Pe frunte îmi joacă tot felul de gânduri. Mă arde.
            Ana întârzie. Cu siguranţă o ţin peste program. Iar să facă una şi alta în locul celorlalţi. Nu pot s-o condamn. Nu pot să mă mânii pe bunătatea şi naivitatea ei. Nu am dreptul. Dacă aş face-o nu m-aş mai recunoaşte. Cu toate astea e obositor. Şi pentru mine şi pentru ea. O văd cum se luptă. Aş vrea să ştiu ce gândeşte. Dar nu pot afla decât frânturile pe care mi le spune ea. De cele mai multe ori le simt ca nişte reproşuri. Dacă aş fi fost eu mai şmecher, dacă aş fi câştigat mai mult, poate n-am fi fost aşa de încordaţi...
            Întârzierea se prelungeşte. Ies afară şi încep să şterg geamurile. Curăţ maşina cu grijă, de parcă aş pregăti-o pentru un drum lung. N-am mai fost de mult timp în vacanţă, noi doi, departe de lume, cu braţele şi buzele noastre. Cu momentele noastre de visare, cu micile noastre giumbuşlucuri pe care nu le înţelege nimeni. Cu poreclele pe care mi le pune ea, porecle care mă ofticau la început. Acum îmi lipsesc. Acum am o zi fericită dacă doar îmi zâmbeşte. Un zâmbet de foc!
*
            Suntem la hypermarket. Numai aici mai este deschis la ora asta. Ea caută pantofi. Eu ştiu că oricum nu va găsi aici ce-i place ei. Şi sunt prea scumpi pentru noi. O las totuşi să se uite. Să-şi spele ochii orbiţi de lumina calculatorului pe care i-a fixat toată ziua.
            În timp ce răsuceşte încălţămintea pe toate părţile, îmi vorbeşte necontenit. Se plânge de tot felul de lucruri. Mărunţişuri. Eu nu le-aş lua în seamă. Pe ea o împung. O jenează. I-au dat şi ei o cafea în cele din urmă şi nici măcar nu-i puseseră zahăr. Bine că avea ea câteva pliculeţe în poşetă. A ieşit puţin să ia aer şi au sunat-o imediat. Angleica i-a remarcat coşul şi i-a recomandat o cremă. Asta a iritat-o la culme. Angelica este întotdeauna senină şi-i stă părul perfect. Al ei e mereu pleoştit şi fără strălucire...
            O ascult încercând să par atent. Dar pur şi simplu mintea îmi fuge de jur-împrejur, numai la vorbele ei nu vrea să se oprească. Mă atrag luminile din toate părţile. Pe lângă mine trec tot felul de oameni. Mi se opresc ochii pe corpurile, pe hainele lor. Încerc să mă controlez. Zâmbesc către ea în timp ce-mi vorbeşte şi se uită să vadă dacă o ascult. Dau din mâini. Mă declar alarmat:
            - Nişte nenorociţi!... Afurisita!... Tupeu!...
            Nu-şi găseşte ceva potrivit. De probat, nu vrea să probeze. E prea obosită. Mă cercetează mereu la câte-o pereche pe care o ridică din raft şi mă întreabă din ochi. Eu o privesc, să ghicesc ce reacţie are. În funcţie de ea, aprob sau resping pantofii cu gesturi largi. Nu nimeresc de fiecare dată. Ea se încruntă către mine total nemulţumită. Mă întreb de unde mai are putere...
*
            Ana îmi plânge în braţe. Corpul ei se scutură ca o frunză lovită de ploaie. O mângâi cu degetele pe tâmplă. Pielea mi se umple de lacrimile ei reci. Încerc să o liniştesc, ca pe un prunc. În plânsul ei nu mai încap vorbe. Suferinţa îi trece prin braţele încolăcite de gâtul meu.
            Plânsul ei mă pedepseşte. Simt că am dezamăgit-o, că nu am fost destul de bărbat. Îi înţeleg durerea, dar nu pricep de ce se ajunge mereu la lacrimi. Aş lua-o de braţe, aş privi-o în ochi şi i-aş striga că nu merită. Că lumea asta nu merită lacrimile ei curate. Că lumea nu merită să plângi pentru ea. Dar nu asta este soluţia. Cel mai bine este să nu fac nimic. O sărut totuşi pe tâmpla umedă. Mi se umplu buzele de zvârcolirea ei.
            Îmi simt faţa roşie, de lavă. În piept mi se îngrămădesc toate nemulţumirile. Mă topeşte plânsul ei şi aş vrea sa i-l sting cu lacrimile mele. Dar ele nu vin. Mi se întunecă fruntea de oftatul ei. Ochii mi se încruntă, dar rămân uscaţi.
*

            Ana doarme în braţele mele. A adormit plângând. Corpul i s-a destins, sughiţurile s-au stins, palmele i s-au lipit de gâtul meu. Are obrazul cald. Respiră încet, ca valurile mării. Îi privesc părul înmiresmat. Mă pierd pe linia şoldurilor, pe umerii goi. Îi simt respiraţia pe obraz. Greutatea ei mă încălzeşte. Închid ochii. Ana îmi zâmbeşte.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu