De la o vreme eram un punct...

joi, 17 octombrie 2013

Prima oră - Proză publicată în revista BOEMA (55/septembrie 2013)

Boema 55/sept. 2013

Prima oră

            În faţa uşii s-a oprit pentru o secundă, o secundă lungă, deşirată, ca un colac de mărgele rupt din care cad, fără grabă, boabă cu boabă. Îşi aduse aminte să respire şi trase puternic mirosul de vopsea proaspătă ce umplea holul. Pipăi mânerul genţii, simţi botul tare al pantofilor, mişcă din ochiul stâng să îndrepte un fir rebel din sprâcenele groase. Rămase aşa, privind la uşa albă, zgâriată şi măzgălită. Ar fi rămas la nesfârşit în secunda aceea prea lungă dacă nu l-ar fi împins spre clanţă o foială zvârcolită de dincolo, ca un monstru adormit ce începe să mişte.
            Nici nu ştiu cum se găsi deodată de cealaltă parte, cu uşa închisă în spatele lui, privind ţintă la fereastra ce se zărea dincolo de catedra masivă şi pe care un soare cald de septembrie se rezema obosit. Îşi începu drumul, fără să privească în stânga sa. Un drum lung, cu paşi zgomotoşi pe parchetul vechi, cu o umezeală sâcâitoare în susul frunţii, la rădăcina părului.
            Atât de lung fu drumul încât avu timp să se gândească la vorbele mamei, care se plângea mereu că o frige faţa de la bârfele vecinelor. Îşi simţea şi el obrazul stâng aprins, lovit de o salvă de priviri lacome, iritante, iscoditoare. Avu timp să se gândească la gulerul cămăşii, pe care observase în ultima clipă o cută neastâmpărată. Apoi, încercă să treacă în revistă tot ce pregătise pentru acea primă oră: nu reuşi să prindă decât câteva frânturi, o idee-două, ceva despre manual, ceva despre lista de lecturi şi ceva nedesluşit dintr-un moment nehotărât. Îl enervă gândul că se pregătise o săptămână întreagă, iar când trebuia, nu reuşea să le adune pe toate la locul lor.
            În sfârşit, catedra îi atinse podul palmei. Trase scaunul greu care îl întâmpină cu un zgomot neaşteptat de strident. Dar nu se aşeză. Se întoarse spre clasă.
            Erau toţi în picioare. Băieţi şi fete. Poate mai mulţi băieţi decât fete. Neobişnuit de mari pentru vârsta lor. Cu trupurile solide, braţele groase, umerii încordaţi. Cu frunţile încruntate. În prima bancă de lângă fereastră, îi sări în ochi un buchet de păr blond, creţ. În a doua bancă de lângă perete, un păr negru, scurt, acoperea capul unui băiat înalt. În spate, alţi băieţi înalţi şi unul gras, cu un tricou prea strâns pe corp. În prima bancă de la mijloc, două fete micuţe, una cu ochelari, cealaltă cu două cozi surii azvârlite într-o parte şi-n alta.
            Îşi aduse din nou aminte să respire. Odată cu respiraţia, îşi simţi pieptul vibrând:
            - Bună ziua!
            Nu-l mulţumi deloc glasul mult prea moale, deşi pusese în el toată forţa. Un genunchi începu să se zbată. Mişcă piciorul ca să-l oprească.
            - Bună ziua! se auzi ca un ecou, la fel de moale, de parcă glasul lui s-ar fi lovit de peretele din fund şi s-ar fi întors în faţa clasei.
            - Luaţi loc!
            Zeci de scaune tărşâite îi izbiră urechile şi pentru o clipă nu mai auzi nimic. În mijlocul frunţii apăru o durere ascuţită ce se topi încet spre tâmple. Se făcu linişte. Liniştea îi căzu şi ea ca un scaun de plumb peste umeri şi îi astupă gâtul. Tuşi. Privi spre parchet. Apoi privi spre clasă. Mai zări un păr scurt în a treia bancă de la perete, un guler alb, apretat, într-o bancă de la mijloc, cuierul mare, întins pe tot peretele din spate, cu prea puţine agăţători. Privi din nou spre parchet şi-şi urmări picioarele care porniră singure spre bănci şi se opriră în faţa catedrei.
            - Numele meu este Andrei Damian şi anul acesta vom face limba şi literatura română împreună.
            Se străduise să-şi întărească glasul. Parcă era mai bine, dar tot slab. Prima izbândă. Reuşise să se prezinte. Asta îi dădu încrederea să îşi rotească privirea deasupra capetelor care se întorceau, şuşoteau. Se pregăti pentru pasul următor. „Acum este momentul să ne cunoaştem” îşi spunea el în minte...
            - Aţi mai predat?
            Linişte. Se aştepta răspunsul.
            Înainte de a-i ieşi cuvintele pe gură, apăru ezitarea. Cât de periculos era să fie sincer? Şi, totuşi, ce să le spună? Să-i mintă că, da, a mai predat?
            - Nnu... se auzi glasul lui, cel mai slab glas pe care îl auzise vreodată.
            - A! Sunteţi nou! exclamă băiatul gras din spate şi se întoarse către colegul, continuându-şi probabil conversaţia întreruptă de intrarea parcă neaşteptată a celui din faţă.
            Îşi aruncă privirea spre elev. De sub tricoul întins se i zărea pielea.
            - Câţi ani aveţi?
            - Sunteţi căsătorit?
            - Aveţi copii?
            - Unde aţi făcut facultatea?
            Fetele erau curioase. Valul de întrebări îl lovi pe neaşteptate. Nu se pregătise pentru asta, dar nici pentru refuzul de a răspunde la astfel de întrebări. O arsură de tigaie încinsă îi cuprinse obrazul drept, cu tot cu ochi. Se întoarse fără să răspundă şi fără să îi privească. Se aşeză brusc pe scaun. Zări pe faţa de catedră aurie catalogul şi întinse mâna după el ca după o scară. Îl deschise şi i se păru că e prea mare, că trebuie să facă gesturi prea largi. Începu să strige numele. La primul se încurcă. O explozie de râs îi înroşi fruntea. Al doilea nume era mai uşor. La al treilea se chinui din greu să nu greşească. La următorul, se auzi din clasă:
            - Domnu, îmi daţi voie să ies până afară? Mă sună mama!
            Toţi ceilalţi îi aşteptau reacţia. Le văzu ochii pândind. De undeva de sub catedră, o ciudă de foc îi muşcă piciorul, îi intră în vene, îi strânse pumnii şi se opri pe frunte.
            - Stai jos! răspunse el printre dinţi.
            Vorbele astea două îl vlăguiră. În urma lor se adunară toate sentimentele ca o revărsare de ape nebune. Era mândru că-l pusese la punct pe elevul neobrăzat. Remuşcarea, însă, nu-l lăsă să se bucure. O citi pe ochii fetei din prima bancă. Se scutură ca de un fior şi continuă să citească numele. Se mai încurcă de câteva ori. Elevii se relaxaseră. Vorbeau între ei şi răspundeau la strigările sale anemice fără să ridice mâna, uneori fără să privească.
            - Iosifescu Adina!
            - Cosmescu! se auzi din clasă, în urma unui chicot.
            Râsetele îi astupară urechile. Risipi cu greu ceaţa de pe ochi. Da, scria Cosmescu.
            - Dopro... Dobrotă Emil!
            - Aici!
            Alte râsete.
            - Haideţi, domnu’, îmi daţi voie? E ceva urgent!
            Grasul se ridicase în picioare şi venea spre catedră cu telefonul în mână. Imaginea elevului îl izbi ca un fier înroşit. Nu îl pregătise nimeni pentru muntele acela care se apropia fără jenă.
            - Măi, omule! strigă el disperat. Ţi-am dat eu voie să ieşi din bancă?
            - Ho! Ce ţipaţi aşa? V-am cerut voie.
            - Şi eu ţi-am spus să stai jos! Pune telefonul pe catedră! Acum!
            Băiatul se aşeză în bancă şi băgă telefonul în buzunar.
            - Gata! Nu mai fac nimic! Stau cuminte!
            Clasa aştepta. Se simţi dator să continue. Dacă se oprea acolo, ce s-ar fi întâmplat orele următoare? Se ridică de pe scaun şi porni cu paşi apăsaţi. De afară se auzeau razele cum izbeau geamul. Un băiat de la perete era pregătit să filmeze. Fetele priveau speriate. Ajunse la banca elevului prea repede, încă nepregătit.
            - Ţi-am spus să pui telefonul pe catedră!
            - Lăsaţi! se apără elevul.
            - Acum!
            Întinse mâna ca un cerşetor pe care nu-l bagă nimeni în seamă.
            - Măi, omule! urlă el. Tu chiar nu înţelegi? Ţi-am spus să îmi dai telefonul! Şi ridică-te în picioare când vorbesc cu tine!
            Băiatul se ridică. Proastă idee! Era cu o palmă mai înalt. Privirea aceea pe care era nevoit să o arunce în sus îl umili şi umilinţa crescu în fiecare ochi care îl privea. Simţea că nu mai este al lui, că nu se mai deţine. Se desprinsese de sine şi căzuse în groapa aia în care îl priveau toţi şi-l batjocoreau. Se ura.
            Drumul până la catedră a fost un tunel. Un tunel fără nimic la capăt, lung, umed şi întunecat. Un tunel de pâslă. Băncile treceau pe lângă el ca nişte umbre. Se aşeză pe scaunul plin de pioneze şi începu să strige numele din nou, de data asta greşind chiar la toate, de parcă şi-ar fi propus să le pocească. Înainte să termine se auzi soneria. Închise catalogul şi se ridică brusc. Elevii erau deja în picioare. Unii dintre ei se opriseră în faţa uşii, gata să iasă. Fugi repede, aruncându-le o privire cruntă. Grasul se dădu la o parte, maimuţărindu-se:
            - Poftiţi! Poftiţi!

            Era transpirat. Cămaşa îi intrase în piele. Holul era prea lung...

3 comentarii:

  1. O proză bine închegată, cu descrieri în amănunt care reușesc să te atragă și să te mențină în miezul acțiunii, chiar să te plaseze ca posibil martor al evenimentelor. O proză veritabilă, un talent clar, un prozator care scrie așa cum se și comportă: natural, viu, serios, credibil. Felicitări!

    RăspundețiȘtergere
  2. Gabriel, eu am scris din interior, din mijlocul lucrurilor. Mă bucur dacă cel care citește simte că este acolo, că trăiește fiecare clipă. M-a ajutat și faptul că întâmplările sunt legate de meseria mea. Totuși, nu pot spune că e realitate pură, cum nu pot spune nici că nu ar avea legătură cu realitatea. Dincolo de asta, trebuie să remarc energia care te caracterizează. Salutări!

    RăspundețiȘtergere
  3. Un fel de roman care te plimba prin realitate, parca. Senzatia ca este totul aievea si apoi te introduce frumos in lumea sa, a cartii sale, sunt superbe. Este placut sa te simti purtat de cuvinte insirate cu talent si iubire! Superb, multumim!

    RăspundețiȘtergere