De la o vreme eram un punct...

sâmbătă, 12 octombrie 2013

Omul cu bilet

     Mi-au dat un bilet între degetele albe de așteptare și m-au lăsat în fața unei uși închise. Scaune nu sunt, așa că mă voi sprijini de peretele ăsta cu vopseaua exfoliată. Îmi așez toate dorințele la coadă și aștept. Toate planurile mi le mint cu gândul că mă voi revanșa după aceea. După ce scap din fața ușii acesteia închise pe care nu scrie nimic. Nu-mi mai aduc aminte ce ușă era asta. Unde am venit? La doctor, poate, că acolo se așteaptă cel mai mult, sau la primar, sau doar să-mi plătesc taxa de garaj. Chiar că nu știu. Când mi-am amânat planurile, a murit și partea aceea a creierului care ținea minte pentru ce am venit. Cu siguranță îmi voi aduce aminte când se va mișca clanța. Acum doar mă concentrez pe ușa asta înțepenită, sperând că în clipa următoare se va deschide și un glas blând mă va chema înăuntru. Lângă mine așteaptă o bătrânică. Gesturile ei sunt firești. O întreb de când așteaptă. De o viață, maică! îmi răspunde. Nici eu nu mai știu de când aștept. Pe lângă noi trec oameni grăbiți cu hârtii în brațe. Privesc biletul boțit: 184. Nimic altceva. Răbdare, deci.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu