De la o vreme eram un punct...

marți, 8 octombrie 2013

Comentatorul

Omul se afla singur în cabină, cu căștile acoperindu-i urechile înroșite de frig. În fața lui, în josul tribunei, câteva tricouri albe și tot atâtea roșii alergau după o minge portocalie, mișcându-i capul într-o parte și-n alta. În jurul lui – pustiu ca într-o gară uitată. Vocea lui răsuna în aerul tăios ca un clopoțel pe holul gol al unei școli. Buzele nu pierdeau niciun cuvânt, ochii lui nu scăpau nicio mișcare. Nu-i păsa că nimeni nu-l asculta și că, undeva, într-un studio cald, un bărbos stătea cu degetul deasupra unui buton, iar în spatele lui, un altul, fără barbă, ținea ochii lipiți de un ecran mic, pe care trona o cifră. Zero. Nimeni. Niciun telespectator. Nimeni în tribune. Nimeni în fața televizorului. În urechile lor roșii de căldură, vorbele crainicului răsunau ca o dojană înfierbântată. S-au privit amândoi, scurt, apoi, după câteva secunde lungi, degetul s-a lăsat greu peste buton. Pe ecran s-a repezit pătimașă imaginea unui stadion plin, cu mii de steaguri fluturate în aer, cu oameni aplaudând și cântând. Deasupra lor, se auzeau două voci molatece, plictisite. La capătul sutelor de kilometri, omului din cabina înghețată nu-i păsa. Cuțitul vocii sale tăia aerul sticlos, țopăind pe scaunele goale.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu