De la o vreme eram un punct...

duminică, 22 septembrie 2013

Parcul

Parcul ne aștepta cu poarta proaspăt vopsită și cu verdele aprins al gardurilor neted tunse. M-am repezit ca de obicei și ți-am deschis, luându-te de mână și invitându-te pe aleile mărginite de dungi albe de var. Te-am așteptat să-ți reiei locul din dreapta, așa cum îți place mereu și ți-am primit palma caldă sub cot. În jurul nostru, copiii alergau în toate părțile, cu mâinile pline de pietre lucioase, fugeau către fântâna din mijloc și le aruncau una câte una, urmărindu-le alunecarea în adânc. Banca noastră ascunsă ne aștepta și ea, cu lemnul lucios, păstrată de mamele care ne știu obiceiul. Ne-am așezat amândoi zâmbind. Ți-ai netezit rochia cu podul palmei, așa cum faci de fiecare dată și ți-ai lăsat capul pe umărul meu oftând șoptit. Fetița cu mingea, cu care îți place să te joci, a venit și de data asta spre noi, sărind de pe un picior pe celălalt. N-am înțeles, însă, de ce s-a oprit în fața mea:
- Tanti udi? m-a-ntrebat ea. Nu vnit?

Atunci am văzut golul de lângă mine. Atunci am văzut golul din poarta pe care am intrat singur, am văzut privirile nedumerite ale mamelor și copiilor... Încă nu mă obișnuisem fără tine...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu