De la o vreme eram un punct...

miercuri, 25 septembrie 2013

Juriul

Erau trei bărbați foarte serioși și o doamnă parcă mai zâmbitoare, așezați pe scaune înalte, cu picioarele groase de lemn lăcuit. Doi dintre bărbați aveau bărbi scurte, îngrijite, care le încruntau fețele. Priveau cu toții direct în față, peste capetele celor din sală, de parcă ar fi urmărit un film pe un ecran, în susul peretelui. Băiatul îi privea cu frică și își imagina cum poeziile sale timide trecuseră prin acele trei perechi de mâini grele, cum îi întorseseră cele două file pe toate părțile, cum strâmbaseră din nas la fiecare vers la care el își golise creierii. În zâmbetul doamnei îi era speranța, ea părea mai sensibilă, poate ea îi simțise bătăile inimii în fiecare poezie. Prin urechi îi treceau, ca niște baloane subțiri, numele câștigătorilor. Încerca să se agațe de fiecare nume, parcă pentru a-l schimba ca să semene cu al său. Ca un împiedicat ce alunecă pe o scară udă, treaptă cu treaptă, până  jos, trecu prin fiecare premiu, ajunse la mențiuni, dar și acestea se epuizară repede. Toată lumea se ridică să plece. El rămase pe loc și mai înălță încă o dată ochii rugători spre masa juriului. Privirea lui se lovi ca de un zid. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu