De la o vreme eram un punct...

luni, 23 septembrie 2013

Cheia

Așeză cu grijă metalul zimțat în palmă și îl privi cu atenție. Îi urmări marginile și încercă să-și dea seama de ce nu intra cheia în yală. Scoase batista și o șterse cu atenție pe toate părțile. Apoi mai încercă o dată. Împinse cu putere, dar cheia se opri la jumătate și nu voia să mai înainteze. O înjură nerăbdător și mai împinse o dată. Nimic. Nu putea să își explice. Totuși, se gândi să nu o rupă. Nu departe de casă, era un magazin la care se puteau face copii după chei. Se gândi să-i ceară vânzătoarei să o pilească puțin, s-o mai netezească. Porni grăbit. Vânzătoarea acceptă cu greu și luă cheia fără chef. El îi urmări gesturile mâinilor cum lunecau de-a lungul canalelor și îi mai arăta câte un loc pe care îl ocolise. Luă bucuros cheia și porni grăbit spre casă. Când ajunse, văzu două mașini de poliție în fața scării, dar nu le dădu prea multă importanță. Deveni, însă, atent, când observă că polițiștii ocupaseră chiar apartamentul lui. Unul dintre ei îi observă nedumerirea:

- Dumneavoastră sunteți Domnul Popescu? Bine că nu erați acasă! V-ați fi întâlnit cu hoțul. L-am prins, stați liniștit. Noroc cu vecinii!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu