De la o vreme eram un punct...

sâmbătă, 28 septembrie 2013

Cântecul

Copilul cânta. Mergea pe stradă și, în ritmul pașilor, buzele sale slobozeau în aer un cântec ciudat de subțire și de plăcut. În mâna dreaptă, o sacoșă se legăna în ritmul sacadat al muzicii care părea că îl acaparase cu totul, îl cuprinsese ca o ventuză. M-am grăbit să ajung în dreptul lui, pe trotuarul opus, încercând să-mi dau seama ce melodie l-a cuprins atât de tare încât nu mai e atent la nimic, nici la oamenii care-și strâmbau fețele auzindu-l, nici la stâlpii pe lângă care trecea ca o umbră, umplându-și hainele de varul lor alb, strălucitor. După câțiva pași, mi-am dat seama că mergea foarte repede și în curând am ajuns și eu o umbră ce evita stâlpii ferindu-și fruntea de recele lor. Când am ajuns destul de aproape încât să-l aud, mi-am dat seama că ceea ce cânta nu avea înțeles. Erau sunete ciudate, într-o limbă care nu semăna cu niciuna din cele cunoscute mie. Era un fel de limbă amestecată, invenția cuiva care nu știa nicio limbă străină, dar ascultase nenumărate melodii. Astfel el își crease propria limbă care îi purta glasul în aerul rece. M-am oprit intrigat. Copilul și-a continuat drumul și cântecul lui ciudat.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu