De la o vreme eram un punct...

joi, 19 septembrie 2013

Baba-oarba

          Nu am atins pe nimeni timp de câteva minute. M-am mişcat în toate direcţiile fără oprire, ba pipăind aerul, cu grijă, ba aruncându-mă fulger într-o parte sau în alta. S-au mai auzit un timp râsete înfundate, apoi m-a cuprins o linişte ca un cazan cu smoală. Parcă eram într-un vis în care încerci să te mişti, dar încheieturile nu te ascultă. Braţele îţi bat în gol, iar corpul refuză să înainteze. Nu mai ştiam dacă era un joc sau se transformase totul în altceva, într-o închisoare a singurătăţii acceptate cu proprie voinţă. Cu toate acestea, nu-mi venea să-mi dau legătura de la ochi. Cu siguranţă era doar în mintea mea. Ar fi râs cu toţii de mine şi m-ar fi acuzat că trişez. Am continuat să caut, în aceeaşi linişte care mă sugruma. Numai zgomotele obiectelor pe care le loveam cu picioarele mă ajutau să mă conving că nu am surzit. De văzut, însă, eram convins că nu aş fi putut şi fără legătură. Într-un târziu, am auzit o uşă închizându-se. Mi-am descoperit ochii repede. Întuneric. Un vânt răcoros mi-a atins tâmplele. Din spatele meu a izbucnit o veselie gălăgioasă. Sângele mi-a umplut fruntea. Am răsuflat uşurat. Nu eram nebun.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu