De la o vreme eram un punct...

duminică, 23 iunie 2013

Proză. 2 - Pisica albă

           Mai toate drumurile de întoarcere se scaldă în singurătate. De data asta glezna mă împunge în os. Simt toate gropile, toate pietrele renegate de asfalt. Noaptea asta mi se potriveşte ca un combinezon. Mă primeşte ca pe ea însăşi. Sunt o pată de întuneric ce alunecă din umbră în umbră. Zidurile se odihnesc. Mă primesc în tăcere între gardurile verzi mirosind a proaspăt. Un coridor nesfârşit şi eu, un scarabeu înfometat, lipsit de carnea unei zile dospite. Un şchiop ce refuză să şchiopăteze. Un singuratic ce nu vrea să-şi înghită singurătatea.
            Pisica albă mă priveşte fără întrebări. A apărut din noapte, e un paznic al drumului acestuia, sau e o parte din mine? Deja sunt prea multe necunoscute. Mi se ascunde în palmă, caută în perna degetelor un culcuş de carne. Fiica lucie a întunericului. Nu-mi cere nimic, nu mă tatonează. Se împinge în piciorul meu dureros. În holul acesta verde, pisica albă mă urmează pe mine, o umbră şchioapă. Mă lasă să mă depărtez câţiva metri, apoi o văd în faţa mea, luminându-mi drumul.
            Iubirea este un punct roşu, o sferă, dacă vrei, iar noi ne urmăm drumurile drepte. Aşa spunem noi, că drumurile sunt drepte. De fapt, desenăm cercuri în jurul punctului roşu. Cercuri mai mari, cercuri mai mici. Uneori avem punctul roşu al iubirii în noi, dar atunci nu-l vedem. Nu suntem făcuţi să vedem în interiorul nostru. Pentru asta e nevoie să împrumutăm alţi ochi, să facem paşi în spate. Până să ne vedem pe noi, nu mai rămâne pic de roşu. De supărare ne minţim că le ştim pe toate, ne lipim pe piept diplome de maeştri în dragoste. Pisica albă mă aşteaptă într-un cerc de lumină. Nu vreau să mă văd acum pe mine. Nu am răbdare pentru întrebări. Pisica asta e mai mult decât o mică felină ce mă cheamă să-i fiu stăpân.
            Am luat-o în braţe, împins de senzaţia că aşa e cel mai bine. Trupul ei moale îmi încurcă mâinile. Nu ştiu să mă port cu lucrurile delicate. Îmi simt degetele ca nişte rădăcini retezate şi scoase din pământ. Dar pisicii nu-i pasă de iscodirile mele. Ea-mi cere moalele pieptului. Se ascunde în braţul meu şi toarce. Cu siguranţă e mai mult decât un animal rătăcit în noapte. Cu siguranţă eu sunt mai mult decât un şchiop singuratic uitat pe drumul de întoarcere.

            Pisica albă a rămas în urmă, chemată de glasul blând al unei fete. N-am mai zărit-o la picioarele mele aşteptând să-i deschid calea. Acum îmi dau seama că nu i-am vorbit. Cuvintele nu-mi stau la rând în piept. Sunt o umbră şchioapă şi tăcută, singură în holul acesta întunecat mirosind a verde proaspăt. Port în braţe urma pisicii albe care ştie drumul prin mijlocul punctului roşu. Pisica albă care nu m-a întrebat nimic...

2 comentarii: