De la o vreme eram un punct...

marți, 11 iunie 2013

PROVOCARE LITERARA - Proză. 1 - Cel mai frumos moment... (1)

AŞTEPT DIN PARTEA CELOR CARE AJUNG AICI SUGESTII PENTRU CONTINUAREA FRAGMENTULUI DE PROZĂ. MĂ VOI GÂNDI LA UN PREMIU SIMBOLIC PENTRU CEL/CEA CARE VA AVEA IDEEA CEA MAI ATRĂGĂTOARE.

Cel mai frumos moment...

            Profesoara îşi potrivi cu degetele subţiri bluza verde şi se îndreptă cu mers legănat spre tablă. În spatele ei, copiii aşteptau curioşi. De când intrase în clasă, afişase un zâmbet suspect şi nu rostise niciun cuvânt după acel Bună ziua! pe care îl aruncase spre peretele din spate. Nu îi înţelegeau purtarea. Ea, care nici nu îi saluta, trântea catalogul, scotea trei-patru în faţă, le punea întrebări fără număr şi, când se încurcau, îi trimitea la loc. Unul singur luase un nouă, odată, demult, restul nu aveau mai mult de şapte.
            În clasă era linişte, ca de obicei la ora de română. Până şi Pavel Leca, răul clasei, nebunul, spaima tuturor profesorilor, stătea nemişcat. Privea pe fereastră, spre copacii plini de frunze, gândindu-se cum va merge el în pauză să-l ia puţin pe unu, Piciu, tocilar notoriu, care prea mergea ţanţoş pe hol, să-i dea vreo două, aşa, de control.
            Creta începu să fâşâie pe suprafaţa neagră, ştearsă de Monica, şefa clasei, în pauză. Literele se arătară una câte una, rotunde, aliniate, ca nişte şcolari ordonaţi:

Cel mai frumos moment

            - Să-mi scrieţi, rosti profesoara cu glas subţire, o compunere cu titlul pe care vi l-am scris pe tablă. Să fie o compunere narativă şi să-mi scrieţi şi ce impresie v-a creat acel moment. Nu mai mult de o pagină, s-a-nţeles?
            Corbu Nicolae, cel care punea toate întrebările tâmpite, îşi făcu datoria şi de această dată:
            - Doamna, de caiet mic sau de caiet mare?
            - De caiet mare, răspunse profesoara, neobişnuit de liniştită. Cine are caiet mic – două pagini maximum! Hai, apucaţi-vă de treabă!
            Corbu nu se lăsă, spre enervarea colegilor:
            - Doamna, compunerea trebuie să fie reală?
            Profesoara îi răspunse cu aceeaşi linişte neobişnuită pentru ea:
            - Reală, bineînţeles.
            - Avem toată ora? continuă Corbu.
            - Da, răspunse profesoara scurt. Apoi nu îi mai băgă în seamă. Se aşeză la catedră, scoase ceva din poşetă, ca o scrisoare, şi-şi ascunse ochii în ea, reluându-şi ciudatul zâmbet care parcă nu i se potrivea deloc.
            Caietele se deschiseră fără foşnet şi pixurile fură luate de pe bănci sau din penare. Unele ajunseră pe foaie, începând să aştearnă litere albastre pe foile liniate, altele se opriră mai întâi între dinţi, apoi puţin în aer pentru ca în sfârşit să coboare spre caietele nerăbdătoare...



            

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu