De la o vreme eram un punct...

joi, 13 iunie 2013

PROVOCARE LITERARA - Proză. 1 - Cel mai frumos moment... (2)

NIMENI NU A PROPUS NICIO CONTINUARE? ŞTIU CĂ AŞA AŢI ŞI ZIS ŞI VOI. CINE STĂ SĂ SCRIE CONTINUĂRI LA POVEŞTI? DAR VĂ ŞTIU EU PE VOI, CITITORI ŞUGUBEŢI. CUM AŢI CITIT PROVOCAREA, CUM V-A ZBURAT MINTEA SPRE FELURITE ÎNTÂMPLĂRI CARE DE CARE MAI PALPITANTE. NU-MI SPUNEŢI CĂ NU V-AŢI AMINTIT DE ŞCOALĂ, DE COMPUNERILE UITATE PRIN CAIETE! EI, UITE CĂ EU ŞTIU TOT ŞI ŞTIU ŞI FIECARE POVESTE CARE V-A TRECUT PRIN MINTE. IATĂ CĂ O VOI POVESTI PE CEA CARE MI S-A PĂRUT CEA MAI INTERESANTĂ:

     Nimeni n-ar şti să spună cât timp a trecut. Poate zece minute, poate un sfert de oră, poate chiar o lună, un an sau un deceniu. Sau poate nici n-a trecut măcar o secundă. Drept e că profesoara şi-a ridicat ochii din foile sale, a privit prelung peste capetele aplecate peste caiete, apoi a rostit, oftând:
     - Ia să vedem ce aţi scris până acum!
    Copiii s-au îndreptat de spate, cu ochii împăienjeniţi de concentrare şi au privit-o nedumeriţi. Unii, care mai mult moţiseră decât scriseseră, se simţiră imediat cuprinşi de febra inspiraţiei şi începură să scuture pixurile pe foi, de parcă ar fi fost nişte tuburi din care nu voiau să curgă literele buclucaşe.
     Din prima bancă, două degete albe ţâşniră drept în sus, fixând fruntea profesoarei.
     - Larisa! Ia să vedem ce ai scris! se auzi din spatele catedrei un glas neobişnuit de blând.
     Larisa oftă o dată scurt şi porni ca o vijelie, căutând parcă să înghită cuvintele înşirate în caiet:
     - Cel-mai-frumos-mo-ment-din-vi-a-ţa-mea-a-fost-a-tunci-când-ta-ta-mi-a-a-dus-un-că-ţe-luş-fru-mu-şel-f-oc-el-a-vea-o-chi-i-mi-cuţi-mi-cuţi-şi-mi-a-să-rit-în-bra-ţe-şi-mă-lin-gea-cu-lim-bu-ţa-lui-ro-şi-e-şi-a-ve-a-o-co-di-ţă-mi-cu-ţă-mi-cu-ţă...
     - Larisa! strigă profesoara scurt, cu un glas ce se lovi de pereţi şi fugi nebun spre uşă. Elevii încremeniră. Îşi amintiră glasul care îi mustrase de atâtea ori.
     - Ce-i cu tine, Larisa? Pierzi trenul?
     Larisa roşi toată.
     - Nu vezi că nu înţelege nimeni ce citeşti?
     Parcă pentru a confirma vorbele profesoarei, Corbu ridică mâna şi, mândru de ce avea să spună, nu mai aşteptă acordul acesteia:
     - Doamna, eu nu am înţeles nimic. De exemplu, cum îl chema pe căţelul lu' Larisa? Şi câţi ani avea? 
     Apoi schimbă tonul şi începu să se laude privind spre tavan:
     - Da' am şi eu doi câini!
     - Corbu Nicolae! strigă profesoara. Stai jos!
     - ... da' unu e mai negru... şi are şi o labă albă... insită Corbu în timp ce se prăbuşea pe scaun.
     Câteva râsete înfundate pufniră sub bănci.
     - M-am lămurit cu tine, Larisa, rosti profesoara verdictul. Căţeluşi, pisicuţe, hamsteruşi, papagaluţi, iepuraşi... tot tacâmul de animăluţe mici-mici la tine! Stai jos! Ia să vedem altcineva!
     Elevii priviră spre caiete. Când văzură ce era acolo, le cam pieri elanul. Un minut trecu aproape, şi nimeni nu ridică mâna...

(VA URMA)

2 comentarii:

  1. Imi aminteste de clasele primare,m-a cuprins asa un dor si de liceu.. Dar gata cu melancolia,frumos textul !!

    RăspundețiȘtergere
  2. Mă bucur că-ţi place, Ana. Mult succes în tot ce faci!

    RăspundețiȘtergere