De la o vreme eram un punct...

miercuri, 19 iunie 2013

CEL MAI FRUMOS MOMENT... (integral)

Cel mai frumos moment...

            Profesoara îşi potrivi cu degetele subţiri bluza verde şi se îndreptă cu mers legănat spre tablă. În spatele ei, copiii aşteptau curioşi. De când intrase în clasă, afişase un zâmbet suspect şi nu rostise niciun cuvânt după acel Bună ziua! pe care îl aruncase spre peretele din spate. Nu îi înţelegeau purtarea. Ea, care nici nu îi saluta, trântea catalogul, scotea trei-patru în faţă, le punea întrebări fără număr şi, când se încurcau, îi trimitea la loc. Unul singur luase un nouă, odată, demult, restul nu aveau mai mult de şapte.
            În clasă era linişte, ca de obicei la ora de română. Până şi Pavel Leca, răul clasei, nebunul, spaima tuturor profesorilor, stătea nemişcat. Privea pe fereastră, spre copacii plini de frunze, gândindu-se cum va merge el în pauză să-l ia puţin pe unu, Piciu, tocilar notoriu, care prea mergea ţanţoş pe hol, să-i dea vreo două, aşa, de control.
            Creta începu să fâşâie pe suprafaţa neagră, ştearsă de Monica, şefa clasei, în pauză. Literele se arătară una câte una, rotunde, aliniate, ca nişte şcolari ordonaţi:

Cel mai frumos moment

            - Să-mi scrieţi, rosti profesoara cu glas subţire, o compunere cu titlul pe care vi l-am scris pe tablă. Să fie o compunere narativă şi să-mi scrieţi şi ce impresie v-a creat acel moment. Nu mai mult de o pagină, s-a-nţeles?
            Corbu Nicolae, cel care punea toate întrebările tâmpite, îşi făcu datoria şi de această dată:
            - Doamna, de caiet mic sau de caiet mare?
            - De caiet mare, răspunse profesoara, neobişnuit de liniştită. Cine are caiet mic – două pagini maximum! Hai, apucaţi-vă de treabă!
            Corbu nu se lăsă, spre enervarea colegilor:
            - Doamna, compunerea trebuie să fie reală?
            Profesoara îi răspunse cu aceeaşi linişte neobişnuită pentru ea:
            - Reală, bineînţeles.
            - Avem toată ora? continuă Corbu.
            - Da, răspunse profesoara scurt. Apoi nu îi mai băgă în seamă. Se aşeză la catedră, scoase ceva din poşetă, ca o scrisoare, şi-şi ascunse ochii în ea, reluându-şi ciudatul zâmbet care parcă nu i se potrivea deloc.
            Caietele se deschiseră fără foşnet şi pixurile fură luate de pe bănci sau din penare. Unele ajunseră pe foaie, începând să aştearnă litere albastre pe foile liniate, altele se opriră mai întâi între dinţi, apoi puţin în aer pentru ca în sfârşit să coboare spre caietele nerăbdătoare.
            Nimeni n-ar şti să spună cât timp a trecut. Poate zece minute, poate un sfert de oră, poate chiar o lună, un an sau un deceniu. Sau poate nici n-a trecut măcar o secundă. Drept e că profesoara şi-a ridicat ochii din foile sale, a privit prelung peste capetele aplecate peste caiete, apoi a rostit, oftând:
            - Ia să vedem ce aţi scris până acum!
            Copiii s-au îndreptat de spate, cu ochii împăienjeniţi de concentrare şi au privit-o nedumeriţi. Unii, care mai mult moţăiseră decât scriseseră, se simţiră imediat cuprinşi de febra inspiraţiei şi începură să scuture pixurile pe foi, de parcă ar fi fost nişte tuburi din care nu voiau să curgă literele buclucaşe.
            Din prima bancă, două degete albe ţâşniră drept în sus, fixând fruntea profesoarei.
            - Larisa! Ia să vedem ce ai scris! se auzi din spatele catedrei un glas neobişnuit de blând.
            Larisa oftă o dată scurt şi porni ca o vijelie, căutând parcă să înghită cuvintele înşirate în caiet:
            -Cel-mai-frumos-mo-ment-din-vi-a-ţa-mea-a-fost-a-tunci-când-ta-ta-mi-a-a-dus-un-că-ţe-luş-fru-mu-şel-f-oc-el-a-vea-o-chi-i-mi-cuţi-mi-cuţi-şi-mi-a-să-rit-în-bra-ţe-şi-mă-lin-gea-cu-lim-bu-ţa-lui-ro-şi-e-şi-a-ve-a-o-co-di-ţă-mi-cu-ţă-mi-cu-ţă...
            - Larisa! strigă profesoara scurt, cu un glas ce se lovi de pereţi şi fugi nebun spre uşă. Elevii încremeniră. Îşi amintiră glasul care îi mustrase de atâtea ori.
            - Ce-i cu tine, Larisa? Pierzi trenul?
            Larisa roşi toată.
            - Nu vezi că nu înţelege nimeni ce citeşti?
            Parcă pentru a confirma vorbele profesoarei, Corbu ridică mâna şi, mândru de ce avea să spună, nu mai aşteptă acordul acesteia:
            - Doamna, eu nu am înţeles nimic. De exemplu, cum îl chema pe căţelul lu' Larisa? Şi câţi ani avea? 
            Apoi schimbă tonul şi începu să se laude privind spre tavan:
            - Da' am şi eu doi câini!
            - Corbu Nicolae! strigă profesoara. Stai jos!
            - ... da' unu e mai negru... şi are şi o labă albă... insistă Corbu în timp ce se prăbuşea pe scaun.
            Câteva râsete înfundate pufniră sub bănci.
            - M-am lămurit cu tine, Larisa, rosti profesoara verdictul. Căţeluşi, pisicuţe, hamsteruşi, papagaluţi, iepuraşi... tot tacâmul de animăluţe mici-mici la tine! Stai jos! Ia să vedem altcineva!
            Elevii priviră spre caiete. Când văzură ce era acolo, le cam pieri elanul. Un minut trecu aproape, şi nimeni nu ridică mâna.
            Profesoara nu mai avea răbdare. Toată liniştea de la început dispăruse iar faţa i se încruntase într-atât de tare încât ar fi speriat şi un urs. Deschise catalogul şi privi prima pagină.
            - Ia să-mi faceţi fiecare un rezumat al compunerii să vedem ce bazaconii aţi scris acolo! Hai, în ordine alfabetică, unu câte unu!
            Elevii începură să se foiască, să ascundă caietele. Unii luară pixurile şi se făcură că mai au ceva de scris. Ştiau ei momentele acelea când, fără pic de răbdare, profesoara îi lua la rând şi nu se oprea până la ultimul. Niciunul nu scăpa fără notă şi puţine erau peste patru.
     - Încă n-aţi început? se răsti profesoara, deschizând capacul stiloului. Ca un resort, primul elev la catalog se ridică şi începu să bâiguie:
Amariei Vasile: Cel... m... ai fru... mos moment... a fost când... tata m-a luat cu el la pescuit...
Profesoara: De-ajuns! Următorul!
Anghel Roxana: ... când am fost în Spania la mama şi am vizitat Madridul, un oraş magnific...
Profesoara făcu semn: următorul!
Becisnicu Marin: Ieri am ieşit aşa pe stradă să mă plimb şi m-am întâlnit cu Michael Jackson. Avea o şapcă albă şi eu i-am zis Bă, Michael, dă-mi şi mie şapca...
Profesoara: Becisnicu! Tu eşti căpiat? Ţi-am zis să fie reală!
Becisnicu: Da' aţi spus...
Profesoara: Îţi arăt eu acum în catalog ce am spus, să fii altădată atent! Următorul!
Chivu Marius: Odată am mâncat o salată de fructe, foarte delicioasă, mi-am lins degetele, că mama zicea să nu mai mănânc atâta că m-am făcut ca malu' da' eu am mâncat-o toată...
Profesoara: Să-ţi fie de bine! Mă bucur că ai trecut de la pizza la salată de fructe. E un progres! Hai, mai departe!
Cobescu Veronica: Într-o zi, când soarele strălucea atât de frumos încât sufletul îţi prindea aripi...
Profesoara: Pe scurt, am zis!
Cobescu: ... am ieşit la plimbare cu prietenele mele cu care mă înţeleg foarte bine şi ne împărtăşim toate gândurile...
Profesoara: Măi, voi v-aţi tâmpit? Chiar vreţi să mă scoateţi din sărite? O dată vă las şi eu să scrieţi o compunere singuri şi îmi înşiraţi toate prostiile. Ia să sărim peste câţiva, că înnebunim aici! Mateiu Alina!
Mateiu Alina: Cel mai frumos moment a fost când s-a întors tata din Afganistan...
Profesoara: În sfârşit! În sfârşit unu întreg! Mai departe! Mizilic!
Mizilic Petronela: Cel mai frumos moment a fost când mi-a cumpărat tata a zecea rochie roşie şi al şaselea telefon mobil...
Profesoara: Auleu! Iar începe! Streinu!
Streinu Florin: Doamna, puteţi să vă supăraţi, da' cel mai frumos moment pentru mine a fost când l-am dat la skandeberg pe Turcu dintr-a opta, că el se lăuda că e cel mai tare...
Profesoara: Off! Skandenberg, Streinu, nu skandeberg! Şi te-ai simţit bine?!
Streinu: Da, doamna, acum ştie toată lumea că eu am brandu' cel mai tare din şcoală şi nu mai îndrăzneşte să se ia de mine...
Profesoara: De-ajuns! Gata! Până aici mi-a fost! Doi toată clasa! Analfa... Leca! Leca Pavel!
Leca: Prezent!
Profesoara: Ce faci acolo?
Leca: Scriu compunerea!
Profesoara: Măi, voi aţi înnebunit? Nu vezi ce facem noi aici?
            Leca privi nedumerit, cu pixul între dinţi.
Leca: Dar aţi spus...
            Toţi elevii începură să râdă. Profesoara se destinse pe neaşteptate.
Profesoara: Ia, dacă tot scrii ca un atacat, să vedem ce parascovenii ai înşirat şi tu!
            Leca roşi tot, se ridică cu greu, mai privi o dată spre catedră şi, cum profesoara aştepta, începu cu un glas tremurat:
            - Doamna, mai bine nu citesc, că o să râdă ăștia de mine... ă... ă... lasă că vezi tu în pauză... ă... bine. Cel mai frumos moment a fost când tata nu m-a bătut. El se enervează mereu fără motiv și ne bate pe toți, pe mama, pe fratele și sora mea și cel mai mult mă bate pe mine. Pentru că eu fac numai obrăznicii și mă bat toată ziua. Doamna dirigintă îl cheamă mereu la școală să-i spună că nu sunt cuminte și că sunt spaima școlii. El când vine la școală se enervează foarte tare și nu-mi face nimic acolo, dar acasă mă bate și de supărare se duce în oraș și vine noaptea târziu beat și cu chef de scandal. Dar într-o zi tata nu m-a bătut. M-a luat de mână și m-a întrebat care este băiatul pe care l-am bătut și mi-a zis să-i cer scuze. Eu nu vreiam dar el mi-a zis că un bărbat adevărat nu bate pe nimeni doar ca să se apere sau să-i apere pe cei dragi. Eu nu am vrut să-mi cer scuze dar el nu s-a supărat și și-a cerut el scuze. Apoi m-a dus la cofetărie și mi-a cumpărat o prăjitură și un suc și mi-a spus că mă iubește și că îi pare rău pentru tot. De atunci tata nu ne-a mai bătut. Dar eu tot nu m-am cumințit că mă enervează băieții din școală că sunt fițoși. Mereu mă gândesc la ziua aceea și am promis că nu mă mai bat, să fiu ca tata, dar nu am reușit. Acesta a fost cel mai frumos moment al meu.
           Clasa rămăsese neclintită, într-o tăcere aprinsă. Toți îl priveau pe Leca și nu înțelegeau. Nu prea le venea să creadă că el scrisese acele lucruri. Bătăușul clasei, spaima profesorilor tremura. Nimeni nu îl recunoștea. Nimeni nu știa ce e bine să facă în secunda următoare. Profesoara își uitase mâna ridicată într-un gest dojenitor. O lăsă să cadă jenată.
            - Ce fain!
            Corbu fu cel care îi scoase pe toți din acea stare prea apăsătoare.
            - Bă, Leca, asta e bună să o pui pe Facebook! O să aduni mii de like-uri. O să fii vedetă!
            - Corbu! se auzi vocea profesoarei. Fă liniște!
            De la catedră, pașii ei neauziți se apropiară de vlăjganul ce rămăsese în picioare, zguduit încă de acel tremur pe care nu i-l înțelegea nimeni.
            - Stai jos! rosti profesoara cu glasul acela blând de la începutul orei. Undeva în spatele ușii se auzi clopoțelul. Nimeni, însă, nu se mișcă. Poți să te duci să-i spui tatălui tău că astăzi ai luat zece la română. Sunt sigură că vei petrece al doilea cel mai frumos moment din viața ta și că de mâine nu ai să mai bați pe nimeni. Apoi, cu o mișcare neobișnuit de lentă, luă stiloul de pe catedră, foi puțin catalogul, după care scrise ceva pe una din file. Mai privi o dată mulțumită spre Leca și părăsi clasa la fel de repede și de absentă cum intrase.
            În urma profesoarei, începu viermuiala. Numic nu se deosebea de alte pauze. Numai că acum jumătate din clasă se strânse în jurul lui Leca, bătăușul. Acesta privea pe geam. Nu îi prea auzea. Pe limbă simțea gust de prăjitură însiropată iar în piept i se zbătea mândria...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu