De la o vreme eram un punct...

joi, 30 mai 2013

Moş Parâmă zis Babula - proză scurtă publicată în revista „Hyperion”, Nr.4-5-6/2013


         Moş Parâmă zis Babula

            Vasile Păscuţ. Şaizeci de ani. Nu foarte înalt, slab, tras la faţă, cu ochii înfundaţi sub ridurile adânci, cu buzele subţiri, crăpate, şi nasul ascuţit, împungând aerul. Mâini neobişnuit de lungi şi de groase pe care le agită mereu în aer când vorbeşte. Părul cărunt şi-l ascunde mereu sub o şapcă galbenă, spălăcită.
            Paznic în Port. Într-o gheretă mică, mâncată de umezeală, cu varul scorojit şi cu acoperişul plin de muşchi gras. Ore întregi stă pe un scăunel cu trei picioare în faţa gheretei fără să se mişte, fără să scoată un cuvânt. Doar când trece vreun om şi-l salută din depărtare, duce o mână străvezie în dreptul feţei, fără vreo altă adăugare. La răstimpuri se ridică de pe scaun şi dispare în gheretă. Se întoarce după câteva minute ştergându-se la gură cu dosul palmei.
***
            Are multe porecle. Lumea din oraş îl ştie de Babula. Dacă întreabă cineva de Vasile Păscuţ, sau de alde Păscuţ, se poate să nu primească întotdeauna un răspuns. Dar dacă întreabă de Babula, sigur va găsi un om care să-l cunoască. Mulţi nici nu-i ştiu numele: Babula-n sus, Babula-n jos. Omului, însă, nu-i place porecla. Se încruntă de fiecare dată când o aude. Altădată îţi zice în faţă să te duci cu Babula ta cu tot. Mai degrabă să-i zici nea Machi, cum îi zic de fapt toţi cunoscuţii, deşi nici asta nu-i o poreclă care să-i facă cinste.
            S-a întâmplat într-o noapte, pe când nea Vasile era marinar pe o dragă. Erau în deplasare, pe lângă Isaccea. Abia ajunseseră cu schimbul şi până la ultimul aduseseră de acasă de-ale gurii: cu sticla, cu damigeana, cum gândise fiecare. Şi s-au pus pe chef şi petrecere până în zori, zorindu-se să isprăvească din prima noapte toate licorile pământului, pe care le purtaseră cu mare grijă.
            Se adunară toţi în sala de mese, puseră o casetă cu muzică de veselie şi se întrecură care mai de care în golitul paharelor. Nea Vasile era fruntaş. Bea cot la cot cu Gheorghe Oprea, un marinar roşcovan, înalt cât un stâlp, cu nasul roşu şi palmele ca nişte lopeţi. Stăteau amândoi la masă, faţă în faţă, şi Gicu Nistor, şeful de echipaj, le umplea paharele.
            - Merge? întreba Gheorghe Oprea.
            - Merge! Merge! răspundea nea Vasile. Şi amândoi vărsau paharele în gurile căscate.
            Ceilalţi izbucneau în urale şi dansau în jurul lor. Se luau de braţ şi băteau din picioare pe pardoseala udă. Nici ei nu se lăsau mai prejos: beau direct din sticle sau din damigene, îşi umpleau gâtlejurile şi apoi scuturau din cap bolborosind buzele zgomotos.
            Toată lumea era acolo, la veselia generală, cu excepţia ofiţerului mecanic, Manea Şulub, care, ca de obicei, se băgase în întunecimea calei, printre motoare, şi nu mai ieşise de acolo de ore bune. Ca un şobolan de cală, stătea şi bibilea motoraşele, le pornea, le oprea, le chiţăia, le ştergea, le giugiulea, ziceai că sunt nişte drăguţe de fetişcane de care nu voia să se despartă.
            De la o vreme, nea Vasile Păscuţ începu să se uite în jur, căutând cu privirea.
            - Băă! strigă el de se zgudui încăperea. Ceilalţi se opriră nedumeriţi. Unii încă lălăiau cântece neînţelese. Băă! Nu e bine!
            - De ce nu e bine, Vasile? făcu Gheorghe Oprea, nemulţumit că se oprise petrecerea.
            - Să vezi ce-i fac eu, mama lui de Şulub, dacă nu m-o ţine minte toată viaţa!
            Şi nea Vasile porni vijelios spre uşă. O trânti de perete şi dispăru în întunericul de afară. Ceilalţi rămăseseră cu gurile căscate. Petrea Popovici, căpitanul, se scutură primul din încremenire şi porni în urma nebunului izbucnind:
            - Mă, ăsta ori vrea să-l înece?
            S-au năpustit cu toţii spre punte. Un vânticel răcoros le întâmpină feţele. În faţa lor, apa lucea întunecată, reflectând luminile vasului priponit în mijlocul Dunării. Îl găsiră pe căpitan la tribord, privind cu stupefacţie înaintea lui. Ridicase mâinile în aer şi gura i se încleştase într-o grimasă îngheţată. Alergară şi ei să vadă minunea: în faţa uşii de la sala motoarelor stătea o creatură albă, înfiorătoare. Unii scoaseră strigăte îngrozite la vederea ciudăţeniei. Până să înţeleagă ei despre ce este vorba, creatura începu să strige cu vocea lui Vasile Păscuţ:
            - Şulub! Băi Şulub! Vezi că te cheamă dom căpitan!
            Din străfundurile vaporului se auzi un glas gâtuit:
            - Ău! Acum! Acum!
            Se ştia că Şulub nu pleacă de lângă motoare decât dacă îl cheamă căpitanul. Încet-încet, membrii echipajului înţeleseră unde plecase Vasile Păscuţ şi ce căuta el ascuns sub un cearşaf alb, găurit în două locuri, pentru ochi. Mai mult, fantoma de ocazie se întoarse spre ei şi le făcu semn să se ascundă. Fugiră toţi în întuneric, şuşotind şi chicotind cu gândul la ce-o să păţească îndărătnicul Şulub. Fantoma însăşi se dădu câţiva paşi înapoi, cât să iasă din dreptul uşii.
            Se auziră paşii mecanicului pe trepte, unul câte unul, apoi respiraţia grea a omului şi silueta lui apăru mică şi groasă în aerul nopţii. Ca o reacţie automată, un Buhuhuuuu! groaznic se prăvăli peste bietul om şi huiduma albă se apropie ameninţător de capul lui. Şulub nu apucă decât să ridice ochii şi să urle din toţi rărunchii:
            - Babulaaa!
            Glasul i se stinse brusc şi omul căzu ca un sac de grăunţe, lovindu-se cu capul de peretele metalic. Rămase nemişcat pe puntea umedă. În urma lui căzu peste toţi o tăcere de plumb. Din sala de mese se auzea clar muzica de pahar părăsită de petrecăreţi. Tot căpiatnul reacţionă primul:
            - L-ai omorât!
            Se repeziră la omul căzut şi-l zgâlţâiră. Aduseră apă, îl pălmuiră, îi urlară în ureche. Trăia! Începu să clatine din cap şi ţinea ochii peste cap, ca un muribund. Îi luă ceva timp să-şi revină. Oamenii din jurul lui răsuflară uşuraţi. Dar nu se bucurară bine, că Şulub o luă la fugă spre prova strigând ca nebunul şi arătând în urmă cu degetul:
            - Babula! Babula!
            Căpitanul striga în urma lui:
            - Nu-i Babula! E Păscuţ! Vasile Păscuţ, marinarul! Apoi către nea Vasile:
            - Bă, Babula! Dă-ţi ăla jos! Vrei să-i ţii lumânarea?
            Vorbele căpitanului stârniră un râs gros din toate piepturile. Se amuzau de porecla pe care o instituise marinarului poznaş şi de reacţia lui Şulub, pe care abia îl opriră să nu sară în apă. Nea Vasile veni lângă el cu cearşaful în mână şi îl lămuri. Omul tremura ca varga. Îi dădură sticla şi abia i-o luară de la gură. Un cor de urale izbucni şi întreg alaiul porni spre sala de mese care îi aştepta cu muzica veselă şi cu uşa căscată. Din când în când se auzea ca un ecou:
            - Babula! Ha! Ha! Ha! Babula! Ha! Ha! Ha!
***
            Cu moş Parâmă e o altă poveste. Una mai recentă. Asta i-au scornit-o copiii care îi dau bătăi de cap zi de zi. Nu are pace de viermuiala lor. Vin în grupuri de câte cinci-şase şi îi scot peri albi. Se strecoară prin spate, pe după hale, trec prin vreun ochi al gardului de plasă şi se întind la joacă prin toată incinta: se alergă printre clădiri, se cocoaţă pe vreun acoperiş şi sar de acolo, se scaldă în Dunăre, se urcă pe şalupe, pe vaporaşe, pe pontoane, stropesc totul, umplu punţile de noroi şi de buruieni. Un dezastru total!
            Cum stă el liniştit pe scăunelul cu trei picioare, trăgând din ţigară şi din sticlă, aude aşa, ca un zumzăit depărtat, râsete şi strigăte de draci neadormiţi. Atunci întoarce ochii încinşi şi zăreşte intruşii întărâtaţi în nu ştiu ce joc de-al lor spurcat. Se ridică nea Vasile cu greu şi suduieşte nemulţumit. Caută o vargă ceva să-i croiască şi porneşte spre ei. Îi drăcuieşte de departe:
            - Lua-v-ar clocotul să vă ia, care v-a făcut! Ia plecaţi, mă, de acolo! Mă, dacă nu vă rup eu urechile! Cine v-a dat drumu aici? Duceţi-vă la mă-ta şi la tac-tu să vă jucaţi în capul lor!
            Cum îl văd, copiii o zbughesc repede care încotro şi caută scăpare din mâinile paznicului. Şi nici nu este greu, că nea Vasile nu se repede. Îi mână aşa ca pe un cârd de gâşte şi mai aruncă din când în când cu bulgări de pământ să-i sperie.
            Şi-ntr-o zi, pe când îşi urma goana zilnică după draci, nu ştiu cum se întâmplă că nea Vasile se împiedică de o parâmă şi căzu în iarbă. Unul dintre copii, ce rămase mai în urmă, începu să râdă şi să strige către ceilalţi!
            - Ha! Ha! A căzut! Parâma! A căzut parâma! Moş Parâmă!
            De-atunci, din moş Parâmă nu l-au slăbit. Când îl vedeau venind de departe să le deranjeze drăcăriile, strigau cât puteau de tare, să-i audă şi paznicul:
            - Şaseee! Moş Parâmă!
            - Vine moş Parâmă! Fugiiiţi!
            De când cu porecla, parcă erau şi mai îndrăzneţi. Nu mai fugeau direct. Îl alergau prin curtea portului de-l lăsau fără suflare. Se îndepărtau cât să nu-i prindă şi se apucau de hârjoană şi de alte jocuri. Nici omul nu mai avea prea mult curaj, că cei mai mari începuseră să arunce şi ei cu pietre, să-i spargă capul. Doar când prindea câte unul răzleţ, îl urechea bine şi-i trăgea câteva scatoalce să le ţină minte. Nu, dar nu se sfârşea, că bătutul venea a doua zi cu încă cinci-şase şi aruncau cu pietre în gheretă, să facă geamurile ţăndări. Îi scorniseră şi cântece de oftică, să-l scoată din sărite şi i le cântau de departe:
Uite vine moş Parâmă,
Se tărâşte ca o râmă.

Moş Parâmă, moş Parâmă,
Bea din sticlă cu o mână.
            Şi tot aşa, la nesfârşit. Nea Vasile le răspundea cu sudalme şi ameninţări. Se făcea că se repede la ei iar băieţii fugeau privind în urmă. Când vedeau că sunt destul de departe, începeau iar. Nu mai avea omul linişte pe scăunelul lui, nici de sticlă nu mai avea timp. Se făcuseră mai negri ca dracul, mai îndârjiţi şi mai afurisiţi.
***
            De la o vreme, văzând că îi pândeşte mereu, golanii se gândiră să-l enerveze altfel. Îşi aduseră o minge şi începură să se joace acolo, lângă gardul portului, înnebunindu-l pe moş Parâmă zi de zi, de dimineaţă până seara: Boca-boca! Boca-boca! Dum-dum! Buf-buf! Bam-bam! Ho! şi Ha!  Chiu! şi Chiau!
            Eheei! Şi-a găsit nea Vasile belea. La început, i-a lăsat în plata Domnului, dacă nu treceau de gard, treaba lor! Dar ţi-ai găsit! Aia era joacă? Un-două, dădeau mingea peste gard. Îl băgau pe unu mai mic pe sub gard şi ăla fugea repede să nu-l prindă moş Parâmă de culegea balonul afurisit. I-a lăsat nea Vasile o dată, de două ori – dracii nu se astâmpărau. Atunci, a pândit o dată când băşica de piele a căzut în buruieni şi l-a lăsat pe ăla mic să intre după ea. Înainte ca puştiul să se ridice de la pământ, paznicul a şi ţâşnit de pe scăunel şi l-a prins de ureche. Băieţii au rămas înmărmuriţi.
            - Aha! strigă moş Parâmă. Te-am prins, diavole! Las că v-arăt eu vouă!
            Şi porni târându-l după el pe băieţelul care se zbătea ca nebunul în mâinile lui noduroase. Ceilalţi începură să urle nervoşi, să-l înjure şi să-l ameninţe că anunţă poliţia.
            - Bre, ţi s-a urât cu viaţa? Dă-i drumul, bre, că ai mierlit-o!
            Moş Parâmă nu îi băga în seamă. Îl trăgea pe prizonier mai mult şârâindu-l pe pământ dar fără să se oprească, până ajunse la o magazie. Deschise uşa de fier şi îl împinse înăuntru. Puse apoi lacătul şi rânji satisfăcut. Veni înapoi la gheretă şi se aşeză pe scăunel, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Dinspre magazie se auzeau urlete înnăbuşite şi izbituri groaznice în uşa grea. Cei de dincolo de gard îşi cam pierduseră glasurile. Unii vrură să se împrăştie. Atunci, unul mai îndrăzneţ izbucni:
            - Bă, moş Parâmă zis Babula! Dacă nu-i dai drumu chem poliţia!
            Moş Parâmă rămase ca trăsnit în moalele capului de vorbele nesăbuitului. Parcă şi acesta se speriase de curajul său. Schimbă vorba şi începu să se roage cu glas prelung:
            - Hai, nea Vasile, te rog eu, dă-i drumu că nu mai venim. Promitem. Bă! făcu el spre ceilalţi, mama voastră dacă mai prind pe vreunu pe-aici.
            - Nu mai venim, nea Vasile, să mor eu, jur pe ce-am mai sfânt că nu mai calc pe-aici! Dă-i drumu că moare acolo, săracu’!
            Moş Parâmă nu s-a mişcat. Rămase aşa, cu ochii pierduţi.
            - Babula, ai! Babula! repeta el printre dinţi. Vorbele lui aveau o obidă bolnavă. Băieţii se speriară de ele şi nu mai spuseră nici ei nimic. Se aşezară pe o bordură şi rămaseră aşa, în aşteptare.
            Târziu, fără să le vorbească, paznicul se ridică şi se duse spre magazie. Îl scoase pe puştiul care tremura tot. Îi puse mingea în braţele moi şi îl împinse pe poartă. Băieţii îl luară şi porniră spre oraş. În urma lor, paznicul rămase cu ochii aţintiţi în zarea întunecată. Din grup, se desprinse îndrăzneţul şi strigă spre omul din poartă, aşa, ca o pedeapsă târzie:
Moş Parâmă, moş Parâmă,
Bea din sticlă cu o mână!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu