De la o vreme eram un punct...

joi, 4 aprilie 2013

Fragment publicat în revista „Vatra veche”, Nr.4/2013


Te strigă în noapte!

            - Niii-cuuuuu! Niii-cuuuuu!
            Linişte. Linişte ca un văl. Nici greierii nu se mai aud. Nici broaştele. Nicio mişcare în boltă. Doar luna îşi frânge razele printre frunze, aruncându-le pe masă.
           Băiatul nu a putut să închidă ochii. Stă neclintit, cu ochii înfipţi în întunericul din cameră, trăgând pătura până sub gât. Tata şi mama dorm în patul mare, dincolo de masă. Nu se aude nimic dinspre ei, nici respiraţia, nici vreo mişcare.
        Şi-l strigă. Îl strigă de afară cineva, cu glas tremurat, prelung, ca o tânguire. Îl strigă o dată, apoi tăcere... şi iar îl strigă, mai puternic şi mai tânguitor. Prima dată când a auzit chemarea, a vrut să se ridice – abia aţipise – şi să se ducă la poartă. Dacă a venit Vasi să-i aducă undiţa? Aşa a zis, că trece el mai târziu să i-o aducă. Şi-a dat imediat seama că nu era posibil. Se culcase târziu, după miezul nopţii... Vasi trebuia să doarmă de mult... Şi totuşi îl strigă. Îi răsună în urechi fiecare sunet al numelui său, apăsat ca într-un cântec tărăgănat:
            - Niii-cuuuuu! Niii-cuuuuu!
            Sigur e o închipuire. O iluzie născută din întuneric, care îl bântuie, îi oboseşte ochii şi urechile şi nu-l lasă să doarmă. Trebuie să se gândească la ceva frumos, să îşi alunge din minte toate chipurile diforme care îi apar în faţă şi îl cheamă strâmbându-se. Da, să se gândească la ceva frumos... A! La crapul pe care l-a prins deunăzi. Ohooo! Ce crap frumos! S-a chinuit ceva cu el. S-a zbătut ca un nebun. L-a lăsat puţin să se oboseacă, apoi l-a adus uşor la mal şi l-a luat în braţe ca pe un bebeluş. Ce mâncare bună o face mama din el!...
            - Niii-cuuuuu! Niii-cuuuuu!
            Linişte. Îşi ţine respiraţia. Aerul îi împinge buzele încordate. Stomacul îl arde.
            - Niii-cuuuuu! Niii-cuuuuu!
          Pisicile! Ele trebuie să fie! I-a povestit mamaia Veta. Dacă auzi că te strigă noaptea cineva, să nu ieşi afară! Să faci trei cruci şi să spui Tatăl nostru în gând. Dacă ai apucat să ieşi afară, ăla eşti! Odată, o femeie a auzit că tot o strigă cineva. Era aşa un glas moale, ca de copil, şi tot se alungea şi tot o chema. Şi femeia a ieşit neştiutoare afară, a luat papucii şi a pornit spre poartă. Acolo au prins-o! Au prins-o pisicile! Au tras-o de păr, au târât-o până departe pe maidan. Ghearele lor drăceşti i-au rupt hainele şi au sfâşiat-o. Au găsit-o oamenii a doua zi într-un şanţ, fără suflare, plină de zgârieturi...
           Băiatul se ridică în capul oaselor într-o sforţare curajoasă. Cu o zvâcnitură scurtă, întoarce capul spre fereastră de unde simte că cineva îl priveşte. Nimic. Doar lemnul mângâiat de lumina argintie.
            Şi dacă îl cheamă cineva? Şi dacă Vasi chiar a venit să îi aducă undiţa? Aşa nu va putea să adoarmă. Îşi simte abdomenul încordat şi picioarele tremurate. Dă pătura la o parte şi coboară din pat, sprijinindu-se de masă. Priveşte spre patul cel mare. Tata doarme cu faţa în sus, urcând şi coborând coşul pieptului ca într-un vals liniştit. Îl atinge uşor cu palma pe umăr.           - Tata!... Tata!...
            Tata are somnul uşor. Deschide ochii şi îi roteşte repede în jur, oprindu-i pe chipul lui alb.
            - Ce-i?
            - Mergi cu mine până afară?
            - Hai!
            Tata îi ştie fricile. Se ridică din pat într-o mişcare bruscă şi o ia înainte. Aprinde becul de afară şi deschide uşa încet, fără zgomot. Băiatul îl urmează cu paşi nesiguri. Trece repede prin marchiză şi se opreşte pe pragul înalt. Imediat ochii îi fug spre poartă, pe alee, pe lângă bolta de viţă de vie. Lumina becului se aruncă vioaie pe frunzele verzi, pe trotuarul cimentuit, pe pământul negricios, pe colţul casei... Nimic. Nimeni. Nici-o faţă hidoasă, nicio pisică. Şi parcă se aud şi greierii. Simte cum i se mai liniştesc flăcările din stomac.
            Tata şi-a găsit ceva de lucru. Aşază lemnele din stiva de lângă gard, apoi priveşte în faţă, la vecini. Băiatul îi simte prezenţa şi prinde curaj. Coboară de pe prag, încalţă papucii şi porneşte cu paşi mari spre poartă. În faţa lui se arată grădina cu gărduţul verde, pătat de ploi. Cerul e senin, luminat de mii de stele sclipitoare. O briză caldă îi mângâie mâinile. Într-o parte şi-n alta, casele îşi arată acoperişurile somnoroase.
            Vezi? Nu e nimic! A fost doar în mintea lui. Nu are de ce să se teamă. Acum o să doarmă liniştit. Ce-i aşa înfricoşător să îţi auzi numele? Uite! Poate să se strige şi el! Şi se cheamă singur, în şoaptă, să nu-l audă tata. Îşi repetă numele întruna, rostindu-l în cele mai urâte şi de speriat feluri. Nimic! Nu-i mai este frică.
            Se întoarce liniştit şi se urcă pe prag fără să se mai uite în jur. Simte cum somnul îi alunecă pe pleoape. Cască. Tata îl vede şi vine în urma lui. Intră amândoi în casă închizând uşa fără zgomot. Se bagă în pat. De undeva, de lângă fereastră, un greiere îşi mângâie arcuşul. Ţârâitul lui îi picură în urechi luniştea caldă a nopţii. Braţele îi alunecă moi pe lângă trup şi se lasă grele în aşternut. Capul se afundă în pernă şi se scufundă încet-încet...
            Tăcere. Tăcere ca un văl.
            - Niii-cuuuuu!... Niii-cuuuuu!...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu