De la o vreme eram un punct...

joi, 4 aprilie 2013

Fragment publicat în „Moştenirea Văcăreştilor”, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2012




Sub alge


De jur-împrejur, aerul zbârnâie de sutele de glasuri care au invadat plaja. Apa sare în stropi speriaţi în toate părţile sub picioarele vesele. De pe mal, părinţii agită mâinile şi strigă spre cei care se încumetă prea spre larg.
El stă drept în apa care îi ajunge până la genunchi. În faţa lui se întinde o pătură groasă de alge. Verde, pluteşte în legănarea valurilor. Sunt zeci de astfel de pături pe care furtuna le-a adus la mal. Copiii se bălăcesc gălăgios pe lângă ele şi cei mai curajoşi îndrăznesc să treacă pe sub covorul des până la un ochi de apă ce se deschide în mijloc. Se împing unul pe altul, se provoacă, fac pariuri. Când reuşeşte câte unul, strigă toţi cu putere, felicitându-l.
În gălăgia generală, el stă drept în faţa algelor. Ar vrea şi el să încerce. Întreg corpul îi este aprins de o dorinţă nebună: să se arunce şi el, să înoate ca un peşte pe dedesubt, să iasă dincolo triumfător şi să se arunce pe spate chiuind.
- Cât o fi până dincolo? îl întreabă unul dintre băieţi, lipindu-şi pielea udă de braţul lui stâng.
- Cre’ că sunt vro zece metri, a? răspunde el nedumerit.
- O, e mai mult! Pe puţin douăzeci! exclamă celălalt.
Vorbele acestea îi aduc în trup un fior nou. Simte în adâncul picioarelor un sâmbure de teamă care începe să se zvârcolească. Nu! Nu trebuie să se lase!
Focul dorinţei se reaprinde şi îl aruncă înainte. Pune palma umedă pe umărul gol al amicului, ca pentru un rămas-bun şi porneşte. După doi paşi este lângă algele verzi care se leagănă în ritmul valurilor. Ghirlande albe de spumă se zbenguie din când în când pe corpurile lor şerpeşti. Le mai aruncă o privire scurtă, apoi trage aer puternic în piept şi se avântă. Palmele unite spintecă apa şi copul îi intră întreg în lumea lichidă.
Zgomotele de deasupra s-au topit aproape de tot. Se aud ca un ecou îndepărtat vocile cristaline ale celorlalţi copii. Apa l-a cuprins din toate părţile. Îşi simte pieptul umflat de aerul închis în el. Picioarele şi mâinile împing puternic proiectându-l înainte. Simte cum înaintează ca o broască pătrunzând în umbra păturii imense de alge. Nu le vede prea bine, dar le simte prezenţa deasupra sa ca un nor negru de ploaie care a ascuns soarele şi a adus furtuna.
Ochii grăbiţi caută cu disperare un punct luminous sub monstrul de alge de deasupra. Nimic! Nu se zăreşte nimic, nicio rază, niciun loc liber, nicio scăpare. Simte cum aerul din piept vrea să iasă, îi impinge pieptul, îi forţează buzele şi îl proiectează în sus, spre umbra groasă. Mâinile şi picioarele îşi îndesesc mişcările, grăbite parcă să scape dintr-o prăpastie adâncă.
Nu ştie cât va mai putea rezista. Panica i-a apărut ca un şoarece în fundul stomacului şi acum se zbate în el, îl forţează să iasă din apă, să scape. Nu mai are aer! Mâinile şi picioarele îl lasă istovite! Tâmplele încep să îi ţiuie ca pereţii unui balon sub presiune. Nu ştie ce să facă! Lumina nu se vede nicăieri! Deasupra sunt doar alge, buruieni verzi, întunecate, urât mirositoare! Unde să se ducă? Unde să iasă?
Panica i-a cuprins tot corpul şi îl impinge în sus. Capul ţâşneşte ca un proiectil, căutând scăparea. Nu! Nu este nicio scăpare! A atins stratul de alge şi împunge cu putere, ca un berbec, împingând cu picioarele în nisip. Zadarnic! Pătura este atât de groasă că nici nu se urneşte! Începe să se zbată ca un nebun. Frica şi ruşinea i-au invadat toată fiinţa. Unde este tata să-l tragă afară? Unde este mama să-l ia în braţe? Nimeni! Nimeni nu-l ajută! Şi ceilalţi copii stau şi se uită la el cum se zbate şi cum o să moară ca un prost. Ca un fraier! Asta o să se întâmple! O să moară ca un fraier care nu a putut să înoate nici zece metri.
De undeva din adâncul lui, un instinct, ceva puternic şi nemăsurat, îi dă o putere pe care nu a mai avut-o iciodată. Un moment de inspiraţie! Împreunează mâinile ca într-o rugăciune şi străpunge cu putere peretele verde ce-i apasă creştetul. Simte cum tăişul unghiilor trece uşor-uşor ca printr-un aluat mai tare. Buruienile îi zgârie pielea şi se scurg spre coate, spre umeri…
Gata! A scăpat! Se uită în jur! Crede că este roşu de ruşine. Toţi o să stea şi o să râdă de el… Surpriză! Este chiar în mijlocul algelor! Nu a trecut nici de jumătate. Şi cum stă aşa, terminat de efort şi de ruşine, nimeni, dar nimeni nu se uită la el. Nimeni! Nimeni nu se uită la el! Pare că nimeni nu l-a văzut, nimeni nu i-a simţit agonia. Putea pur şi simplu să moară! Nimeni nu i-ar fi sărit în ajutor.
În jurul lui aceeaşi larmă ca şi înainte umple aerul şi apa într-o bălăceală fără margini. Băiatul rămâne pe loc, în mijlocul algelor, care i se întind în urmă ca o trenă verzuie. Frica şi ruşinea au dispărut. În locul lor a apărut amărăciunea. Singur! Singur în mijlocul algelor!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu